Artista Dayana povestește cum și-a transformat trauma în artă: "Mama m-a iubit cu tot sufletul, dar era o iubire sufocantă. Tata era mai distant. Am avut rana abandonului, nevoia de validare" / EXCLUSIV

CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE IULIE, GRATIS, AICI!

Dayana, dacă ar fi să începem cu un singur moment care te definește artistic, care ar fi acela?

Momentul în care, la trei ani, m-am visat pe scenă, îmbrăcată în albastru, luminată de reflectoare. Nu știam exact ce e scena, dar știam că acolo trebuie să fiu. Muzica m-a ales pe mine dintotdeauna.

Dayana: „Am crescut cu muzica în sânge'

Ai simțit vreodată că succesul vine prea greu?

Nu știu dacă e greu. Cred că e… adânc. Și are nevoie de timp, de căutare interioară, nu doar de piese catchy. Eu nu scriu muzică de fundal. Scriu povești cântate. De exemplu, eu simt că am fost mereu artist, dar nu știu dacă am fost vreodată sută la sută copil. Copilăria mi-a rămas undeva în spate. Am trăit-o prin repetiții, prin călătorii și prin nopți nedormite. Dar a fost o școală extraordinară.

Ai o energie blândă, dar plină de forță. Cum ai descrie, în câteva cuvinte, drumul tău artistic până acum?

E un drum lung și sincer. Am crescut cu muzica în sânge – părinții mei sunt artiști, așa că sunetul era prezent mereu în casă. De atunci știu că acolo îmi este locul. Am trecut prin scene mici, mari, trupe, scandaluri, iubire, dezamăgiri și revelații – dar mereu, în centru, a fost muzica. E firul meu de aur.

Dayana, amintiri din perioada în care făcea parte din trupa Millennium

Ai fost parte din trupa Millennium încă de la 14 ani. Cum a fost pentru tine acea perioadă?

A fost o școală dură, dar care m-a format și m-a întărit. Eram singura adolescentă într-un grup de oameni maturi. Repetiții de dimineața până seara, turnee, studio, lecții de canto, dicție, pian… Nu prea am avut copilărie, am zis mai înainte. Eram un copil cu program de adult. Am învățat ce înseamnă disciplina, responsabilitatea, dar și ce înseamnă să fii obosit emoțional la o vârstă la care alții se joacă în parc și nu au nicio grijă. În plus de asta, plecarea din trupă a adus multe. Durere chiar.

Dar ce s-a întâmplat, ne poți împărtăși?

A fost o despărțire grea. Mi-am dorit independență, o carieră solo, dar asta a însemnat și un proces în instanță. Mama mea semnase un angajament ca să plătească investițiile făcute în mine: costume, instrumente… Am pierdut procesul. Părinții mei au plătit o sumă mare. Și a fost o provocare pentru ei financiar! A fost un moment de cotitură. Dar nu regret. A fost primul pas real spre libertatea mea artistică.

Ce spune Dayana despre albumul lansat în limba română

Ai venit singură în România, la 18 ani. Ce ai găsit aici?

Adevărul. Adevărul despre mine. Despre oameni. Despre cât de greu e să te afirmi fără compromisuri. Bucureștiul nu e blând cu începătorii. De fapt, nu știu dacă e blând cu cineva. Cred că poate te obișnuiești. Dar știi ce mi-a oferit cel mai mult? Oameni! Oameni de toate felurile. Unii cu intenții extraordinare, alții… mai altfel, hai să zicem mai altfel. Dar, din nou, am cunoscut oamenii. Și am avut întâlniri care mi-au schimbat viața.

De exemplu, am ajuns, printr-o conjunctură minunată, la Global Records, unde m-au sunat ei, nu am aplicat eu. A fost o validare. Dar și acolo am simțit că trebuie, la un moment dat, să-mi urmez propria cale. Așa că am devenit artist independent. Cu tot ce înseamnă asta. Cu greul – că e greu. Și cu frumosul! Că e frumos și e creativ și cu multă libertate.

Ai lansat un album în limba română – sincer, personal, cu teme sensibile. Cum a fost să pui emoțiile tale acolo?

Eliberator. Albumul e un jurnal muzical. Are piese despre tata, despre mama, despre prima iubire, despre copilul meu interior. „Tată adevărat a fost scrisă după o criză de plâns pe o plajă din Grecia. Am venit acasă, am auzit melodia în minte, am simțit-o în suflet și am știut că trebuie să o scriu. N-am gândit nimic rațional. Pur și simplu a venit ca o rugăciune. A fost o piesă care mi-a schimbat relația cu tatăl meu.

Dayana nu s-a gândit niciodată să renunțe la muzică

Ai mai vorbit deschis despre copilărie, despre părinții tăi – ce a fost greu acolo?

Mama m-a iubit cu tot sufletul, dar era o iubire sufocantă. Tata… era mai distant. Nu din lipsă de iubire, ci pentru că nu știa să o exprime. Crescând cu doi artiști, am simțit emoția, dar nu întotdeauna și sprijinul clar. Am avut traume – rana abandonului, nevoia de validare – dar le-am transformat în artă. În piesa pentru tata spun: „Știu că nu te-a învățat nimeni cum să fii un tată adevărat. Și asta a fost adevărul meu. A ajuns însă la el într-un mod minunat și, cum am spus, relația noastră s-a îmbunătățit enorm.

Te-ai gândit vreodată să renunți la muzică?

Nu. Pentru că eu nu fac muzică pentru că vreau să fiu pe radio. Eu o fac ca să mă vindec. Ca să spun. Ca să fiu. Cum am zis, muzica m-a ales pe mine. Și când o piesă ajunge la inima unei femei care a trăit la fel ca mine și acum crește din asta… știu că am făcut ce trebuie. Sunt momente grele – financiar, emoțional – dar tot timpul găsesc o fărâmă de lumină în studio.

Dayana, despre cea mai specială piesă a ei: „E inima mea compusă în note'

Dayana, ai vorbit adesea despre cât de mult iubești piesa ta Butterfly. Ce o face atât de specială pentru tine?

Butterfly (Fluture) este, cumva, inima mea compusă în note. E o piesă în care m-am simțit în sfârșit liberă să spun exact ce simt, fără filtre, fără temeri. A apărut într-o perioadă în care mă descopeream, mă vindecam și mă reîndrăgosteam de viață. Și de mine!

Fluturele din titlu nu e doar un simbol al metamorfozei – e despre curajul de a te reinventa după ce ai fost frânt. Piesa asta s-a scris aproape singură, a curs cu tot cu emoțiile mele crude, neprocesate. Oamenii au simțit-o și au început să-mi scrie că și ei se regăsesc, că și ei zboară din colivii invizibile. Și cred că de-asta o iubesc atât de mult: pentru că a creat un pod între sufletul meu și al celor care aveau nevoie de un imn al eliberării. Butterfly mi-a reamintit că arta vindecă. Și că vulnerabilitatea e, de fapt, puterea noastră cea mai mare.

Care e, de fapt, numele real al Dayanei

Numele tău de scenă este Dayana, dar în viața reală ai o poveste interesantă legată de numele tău adevărat. Ne poți spune mai multe despre această alegere?

Da, sigur. În acte sunt Diana, dar la botez mi s-a dat numele Daria. Iar Dayana… mi-a venit pur și simplu, intuitiv, într-un moment în care simțeam că am nevoie de o formă nouă de exprimare. Nu mi l-a sugerat nimeni, nu a fost o strategie de brand – a fost ca o șoaptă interioară. Recent, însă, am aflat că folosirea numelui de botez poate avea o putere spirituală aparte. Se spune că atunci când îl rostești sau îl onorezi, atragi binecuvântare, că lucrurile încep să curgă mai firesc. Și m-a pus pe gânduri… Poate ar fi bine să-l includ mai mult în viața mea sau chiar să-l îmbrățișez public. Numele sunt energie. Iar eu sunt într-un moment al vieții în care vreau să mă reconectez la tot ce e autentic în mine – și artistic, și sufletește.

Dayana vrea să se mute în Los Angeles

Visezi la o carieră internațională. Ce planuri ai?

Da, îmi doresc să cânt în engleză. Am deja un album scris. Vreau să merg în Los Angeles, să testez scena, să mă expun. Am fost în Londra trei luni și m-a fascinat, dar și copleșit. L.A. pare mai cald – și la propriu, și la figurat. Vreau să particip la open mic-uri (n. red. – evenimente publice, de obicei organizate în baruri, cafenele, teatre mici sau cluburi, în care oricine dorește poate urca pe scenă pentru a performa).

Dar ești pregătită să pleci de tot?

Nu. Nu cred că voi aparține vreodată unui singur loc. Cred că o parte din mine va fi mereu în satul bunicilor, alta pe scenă, alta la plimbare prin țări străine, una în studioul din Londra și alta într-un fotoliu, ghemuită, făcând terapie, de exemplu.

Dayana își dorește un copil

Iar pe plan personal? Ai spus, într-un podcast, pentru Cătălin Măruță mai precis, că te gândești la un copil…

(zâmbește, ușor emoționată) Da. Simt că vine momentul în care mi-aș dori să fiu mamă. Poate pentru că încă îmi caut sentimentul de acasă. Aș vrea să ofer ce n-am primit pe deplin: stabilitate, încredere, blândețe. Nu știu dacă e momentul acum, dar chemarea există. Și da, îmi caut și sufletul-pereche. Nu știu cum arată, dar știu că-l voi recunoaște când îl voi întâlni.

Unde te vezi liniștită?

Poate într-o casă cu miros de copil și de dimineți lente. Și multă, multă iubire și mult sprijin și înțelegere.

Dacă n-ai fi fost artistă, ce ai fi fost?

Probabil terapeută. Dar mergeam în zona asta de yoga, vindecare holistică. Sau călătoare. M-aș fi dus cu ukulele meu pe insule, aș fi compus în păduri, aș fi făcut yoga în zori. Dar… tot muzică aș fi făcut. Pentru că până și tăcerea mea sună ca un vers.

Dayana: „Asta ar fi liniștea mea'

Dayana, ce îți dorești de la următorii ani?

Claritate. Rădăcini. Să nu mai caut atât de mult și să încep să trăiesc. Să pot spune: aici e locul meu, ăștia sunt oamenii mei. Și poate… să cânt pe o scenă mare, într-o altă țară, și să aud publicul cântând versurile mele înapoi. Asta ar fi liniștea mea.

Și, într-un cuvânt, cine e Dayana?

Dayana: O inimă care cântă.