Într-un interviu de colecție, legendarul solist al trupei IRIS ne poartă dincolo de scenă și ne arată omul Cristi Minculescu: timid, rezervat și plin de reflecții asupra vieții și carierei sale. Povestește despre momentele în care modestia i-a fost interpretată greșit, despre clipele de liniște în care și-a reglat busola interioară și despre relația cu publicul, familia și prietenii, oferind o imagine completă a artistului care a inspirat generații. 66 de ani de viață și 45 de ani de muzică sunt condensate într-o confesiune caldă, cu umor fin, sinceritate și dragoste pentru ceea ce contează cu adevărat: muzica, familia și oamenii care i-au fost aproape.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE DECEMBRIE, GRATIS, AICI
VEZI ȘI ACEST VIDEO VIVA!:
Cuprins
- 1 Ce relație are Cristi Minculescu cu celebritatea și ce le răspunde celor care îl cred arogant
- 2 Cristi Minculescu: „Adevărul e că nu există pauze reale'
- 3 Cristi Minculescu: „N-am alergat niciodată după celebritate și nici nu i-am căutat validarea'
Într-un interviu amplu pentru VIVA!, Cristi Minculescu vorbește, printre altele, despre latura sa mai puțin cunoscută, aceea care nu apare în lumina reflectoarelor sau în tabloide: omul care simte profund, care se retrage pentru a se regăsi și care își prețuiește intimitatea. Discuția dezvăluie cum timiditatea și modestia i-au creat de-a lungul anilor momente dificile, cum a ales să se retragă pentru a reveni mai puternic și cum a gestionat discreția în relația cu celebritatea. Este o privire sinceră asupra unui artist care a învățat să îmbine pasiunea pentru muzică cu responsabilitatea față de sine și față de cei dragi, într-o lume adesea prea grăbită să judece.
Cuprins
Ce relație are Cristi Minculescu cu celebritatea și ce le răspunde celor care îl cred arogant
În interviul trecut m-ați surprins… „Cred de multe ori că oamenii au impresia că sunt mai rece sau chiar arogant, dar nu este deloc așa. Sunt mai degrabă timid, retras, nu-mi place să deranjez', îmi spuneați. De câte ori v-a creat neplăceri, de-a lungul vieții, timiditatea? A fost modestia dvs. interpretată altfel?
Da, de multe ori. (zâmbește) Într-o lume în care se cere prezență vocală, eu am preferat să vorbesc mai mult prin muzică. N-am fost niciodată omul care să se asculte cântând, să se uite la el la televizor sau să vorbească despre el însuși. Nu m-am simțit confortabil cu expunerea excesivă – poate și de asta, unii m-au perceput ca fiind distant. Timiditatea și modestia nu m-au ajutat întotdeauna. Am lăsat de la mine de nesfârșit de multe ori, nerealizând pe moment că, uneori, e o greșeală.
Iar în rarele, dar decisivele momente în care ‘am pus piciorul în prag’, tocmai pentru că o făceam atât de rar, am fost interpretat greșit – ca și cum aș fi avut toane. În realitate, toate reacțiile mele erau justificate, doar că nu obișnuiam să le exprim. Pe de altă parte, cred că această rezervă m-a ținut într-un echilibru sănătos, într-o lume unde ego-ul poate deveni o capcană. Și poate că, până la urmă, e mai bine să fii tăcut, dar întreg, decât gălăgios și pierdut.
Cristi Minculescu: „Adevărul e că nu există pauze reale'
Au fost momente în care ați ales să vă retrageți, doar pentru a reveni mai puternic. Ce învățăminte ați tras din momentele de liniște artistică?
Adevărul e că nu există pauze reale. Chiar și când nu ești în lumina reflectoarelor, în spate se lucrează continuu: gândești, planifici, organizezi. Nu e spectacol vizibil, dar e muncă interioară și logistică permanentă. Așa-zisele „momente de liniște’ au fost, de fapt, perioade în care am reglat busola, m-am reconectat cu mine și cu oamenii apropiați, am reevaluat ce merită dus mai departe. Iar când m-am întors pe scenă, a fost cu o energie mai clară și cu poftă reală, nu cu efort forțat.
Cristi Minculescu: „N-am alergat niciodată după celebritate și nici nu i-am căutat validarea'
Ați fost constant în preferințele publicului, dar discret în spațiul mediatic. Ce graniță ați impus între viața publică, cea de artist, și cea privată? Și care este relația dvs. cu celebritatea?
N-am alergat niciodată după celebritate și nici nu i-am căutat validarea. Din contră. A venit odată cu muzica, dar n-am vrut să fiu un „personaj’. Am preferat discreția, cu toate că în meseria asta nu-i chiar ușor s-o păstrezi. Mi-am dorit întotdeauna să existe o graniță clară între scenă și acasă, între artist și omul care nu vrea decât liniște, familie și gândurile lui. Dar n-a fost întotdeauna posibil. Uneori, oricât ai vrea să-ți protejezi intimitatea, viața îți scapă printre degete. Asta am învățat pe pielea mea. Multe lucruri din viața mea au fost comentate greșit.
De multe ori chiar mi-aș fi dorit să le explic, dar știam că e inutil. Din păcate, există o regulă nescrisă: odată emisă o judecată publică, pe nimeni nu mai interesează adevărul tău. N-am simțit nevoia să mă justific, dar m-a durut. Când vezi că ești judecat fără să fii ascultat, fără să ți se ceară un punct de vedere, ceva se strânge în tine. Și încet, încet, te închizi. Lipsa intimității și răstălmăcirea tăcerii mele m-au făcut, în timp, să-mi pierd încrederea în oameni. Nu în toți. Dar în mulți. Poate tocmai de aceea, acum prețuiesc enorm puținii oameni în fața cărora pot fi doar… Cristi.