Fiul marelui dirijor Sergiu Celibidache a ales un drum diferit de cel al tatălui său, deși a crescut în mijlocul muzicii și al artei. Departe de a continua moștenirea muzicală a familiei, Serge Celebidachi a preferat să-și construiască propria identitate artistică, dedicându-se cinematografiei. Într-un interviu sincer, el a vorbit despre copilăria sa petrecută la Paris, despre relația profundă și complexă cu tatăl său, dar și despre motivele pentru care a decis să nu urmeze aceeași carieră, căutând, în schimb, o cale personală prin care să-și exprime sensibilitatea și viziunea asupra lumii.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE OCTOMBRIE, GRATIS, AICI
Cuprins
Ați crescut într-un univers artistic, cu un tată celebru și exigent, și o mamă discretă și rafinată. Cum a fost copilăria dumneavoastră în Parisul acelor ani și ce amintiri păstrați ca fiind cele mai prețioase din acea perioadă?
O copilărie făcută din aur și diamante! (La figurat, desigur). Dincolo de faptul că tatăl meu părea mult mai în vârstă decât toți ceilalți tați ai prietenilor mei – ceea ce mi-a creat, încă de timpuriu, un soi de complex – am avut privilegiul de a fi alături de două ființe profund cultivate, cu o inspirație aparte și o frumoasă doză de nebunie. La școală, am resimțit presiunea, întrucât mulți profesori îl cunoșteau și aveau așteptări ridicate de la mine. Acasă, nu era cu nimic diferit. Tatăl meu se aștepta mereu să fiu cea mai bună versiune a mea. În schimb, mă bucuram de o libertate deplină în toate activitățile mele (atâta timp cât se încadrau în limitele stabilite, desigur). Această idee de libertate mi-a fost insuflată de la o vârstă fragedă și m-a încurajat să învăț din viață, dincolo de școală, încă de timpuriu. Aproape că îi înțeleg mai bine importanța abia acum.
Cuprins
Ce spune Serge Celebidachi despre prima venire a sa în România, în urmă cu 29 de ani
În familie vorbeați limba română sau ați învățat mai târziu, când ați venit aici pentru proiectele cinematografice?
Ei bine, după cum se poate auzi când vorbesc, româna mea este, din păcate, destul de slabă. Nu am învățat-o niciodată, spre marele meu regret. La Paris, mama insista ca tatăl meu să-mi vorbească în franceză, pentru ca, la școală, să nu ajung să vorbesc cu accent. Chiar și între ei doi comunicau în franceză, pentru binele meu. La 18 ani, am auzit-o totuși pe mama reproșându-mi, brusc, că sunt singurul român din Paris care nu vorbește nici măcar un cuvânt din limba sa maternă! Da… tipic pentru mama! (Zâmbește)
Când am venit pentru prima dată în România, în 1996, cu proiecția filmului „Grădina, n-am avut de ales și a trebuit să-mi folosesc memoria fonetică pentru a recompune ce mai rămăsese din româna mea. Activitatea mea cinematografică propriu-zisă în această țară a început mult mai târziu, când am cunoscut-o pe soția mea, Adela, care a insistat ca scenariile mele să fie realizate aici.
Serge Celebidachi, susținut mereu de tatăl său
Sergiu Celibidache era cunoscut pentru rigoarea sa, dar și pentru profunzimea umană. Cum se manifesta această dualitate în relația cu dumneavoastră și cum v-a influențat în alegerile personale și profesionale?
Nu văd o dualitate între rigoare și profunzimea conexiunii umane. Încă de la început, tatăl meu m-a încurajat să fiu mereu atent la suferința celor mai puțin privilegiați. În același timp, mi-a transmis că, orice voi face mai târziu, trebuie să o fac cu toată inima și cu toată ființa mea. Fără jumătăți de măsură. Fără compromisuri. Mi-a oferit câteva repere de urmat, dar nu mi-a spus niciodată ce să fac concret. Dimpotrivă, m-a lăsat să aleg singur – acea libertate pe care el nu a primit-o niciodată acasă, de la propriul său tată.
Ce amintiri are Serge Celebidachi cu tatăl său
Ați spus că, deși era adesea plecat, prezența tatălui dumneavoastră era copleșitoare. Ce amintiri speciale v-au rămas din acele rare momente împreună?
Este destul de greu de explicat, dar am simțit prezența lui alături de mine toată viața. Chiar și atunci când era plecat, era mereu lângă mine. Chiar și astăzi, nu este prea departe. Cât despre momentele noastre de atunci, voi păstra mereu în suflet bucuria lui de a hrăni câinii dimineața devreme, la casa de la țară, sau de a uda plantele împreună, la Lipari, unde soarele dogorea peste întreaga insulă. Era întotdeauna fericit când vedea că natura este îngrijită, pentru că o considera vie și parte din viața noastră de zi cu zi. A oferi hrană – lucru care i-a lipsit atât de mult în timpul războiului – și a da viață (apă) plantelor erau activitățile lui preferate, în afara muzicii. Iar când îi împărtășeam bucuria molipsitoare, nu puteam fi altfel decât extaziat. Puteai vedea ce îl făcea cu adevărat fericit pe un om liber. Să împărtășesc acele momente simple cu el rămâne, până astăzi, una dintre cele mai vii amintiri.
De ce nu i-a călcat Serge Celebidachi pe urme celebrului său tată în carieră
A încercat tatăl dumneavoastră să vă îndrepte spre muzică încă de mic? Ce v-a determinat să alegeți regia de film, mai ales că spuneați că muzica a fost prima dumneavoastră iubire?
Dimpotrivă, mi-a spus mereu să stau departe. Era profund dezamăgit de faptul că lumea muzicii are, de fapt, atât de puțin de-a face cu muzica în sine. Ego-ul și banii interferau constant, atrăgând în jurul lor prea mulți intriganți și manipulatori. O lume murdară, de care voia să mă protejeze. Dar, în cele din urmă, ajungea mereu la concluzia că alegerea îmi aparține în totalitate. Datoria lui era să mă informeze și să-mi ofere avertismentele necesare. Viața era a mea, să o trăiesc cum consider.
Nu am perceput asta neapărat ca pe o veste proastă, pentru că aș putea spune același lucru despre lumea cinematografiei. Realitatea e că, înțelegând ce reprezenta el în universul muzicii clasice, era pur și simplu imposibil să-i calc pe urme. Oricât de mult am iubit muzica, a trebuit să-mi găsesc propriul drum și propria voce, pentru a evita confuziile și comparațiile periculoase. Și pentru a reuși să definesc cine sunt cu adevărat. Poate că am complicat lucrurile mai mult decât era nevoie. Dar așa simțeam atunci.
Așa că obiectivul meu personal a devenit acela de a face filme și de a spune povești frumoase, folosind o dinamică reală între imagine și sunet. Astfel, puteam rămâne conectat la sunet și la „rămășițele acelor momente muzicale magice. Doar într-o altă formă.
CITEȘTE INTERVIUL INTEGRAL ÎN VIVA DE NOIEMBRIE! REVISTA SE GĂSEȘTE LA TOATE PUNCTELE DE DIFUZARE ALE PRESEI!