Diana Lupescu a vorbit, într-un interviu exclusiv, despre o perioadă importantă din cariera sa, dar și despre provocările pe care le-a întâlnit de-a lungul anilor. Actrița a rememorat începuturile sale în teatru și televiziune, perioada comunismului, dar și momentele în care frumusețea, competiția sau propriile nesiguranțe au influențat parcursul său profesional.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE IULIE, GRATIS, AICI
Cuprins
Cu sinceritate, Diana Lupescu a povestit și despre viața din spatele scenei, despre rolurile care au marcat-o și despre alegerea de a trece, la un moment dat, de la actorie la regie. Într-o carieră care se întinde pe mai multe decenii, actrița a păstrat însă o legătură specială cu teatrul, locul în care, spune ea, fiecare spectacol rămâne unic și irepetabil.
Cuprins
Diana Lupescu, mărturisiri despre anii comunismului și viața de actriță
Ați debutat într-o perioadă în care frumusețea unei actrițe putea fi, paradoxal, un impediment din cauza cenzurii sau a prejudecăților regimului. Ați simțit vreodată că a trebuit să munciți de două ori mai mult pentru a demonstra că talentul dumneavoastră depășește trăsăturile fizice?
Nu pot să spun că am fost o victimă a fostului regim, cum mi se mai întâmplă să aud în jur la unele colege. Problemele mele au fost ale mele, adică nu m-am iubit destul, nu m-am considerat frumoasă, eram vulnerabilă din cauza sănătății mele, singurătății mele, interiorizării mele, nepregătirii mele pentru lumea în care intrasem, sincerității mele și a modului direct de a spune ce aveam de spus. Distribuirea mea în roluri de prințesă, de zână, de frumoasă era, cred, în primul rând datorată comodității realizatorilor. Am lucrat mult în televiziune pe vremea când exista o dată pe săptămână teatru TV; e perioada când am fost foarte prezentă și adoptată de publicul român. Am fost Klara în „Egmont, de Goethe, am jucat în „Pribeaga lui Vasile Voiculescu, în „Trandafirii roșii de Zaharia Bârsan și multe alte personaje foarte frumoase și interesante. În teatru, am fost Zița din „O noapte furtunoasă a lui Caragiale, alături de Margareta Pogonat, Ștefan Sileanu, în regia lui Dan Micu. Doamna Dorina Lazăr mi-a spus că o considera cea mai bună Zița pe care a văzut-o. M-a marcat aprecierea unei actrițe de notorietate și mi-a făcut bine în clipele de îndoială. Doar Irina Petrescu și Gina Patrichi mi-au mai spus vorbe frumoase, atât. Am jucat în teatrele din Bacău, imediat după terminarea facultății, apoi la Bulandra, unde am intrat prin concurs șapte actori din generația mea, la Nottara, la Teatrul Mic. Am cântat, am dansat și am interpretat texte de Brecht, Alecsandri, Cehov, Shakespeare, Miron Radu Paraschivescu, Ecaterina Oproiu și mulți alții. Surpriza mea a fost în urmă cu o lună, când o doamnă m-a oprit într-un magazin și mi-a spus că mă știe dintr-un spectacol de la Bulandra, „Dulapul, de Paul Everac, text pe care teatrul nu miza, dar care s-a jucat cu mare succes de public mult timp. Să rămâi în memoria afectivă a cuiva timp de 45 de ani mi se pare ceva extraordinar!
Cum era, de fapt, viața în teatru în anii comunismului, cu săli înghețate și texte verificate de partid, și ce anume vă dădea puterea să urcați pe scenă seară de seară în acele condiții?
Nu numai în teatru era frig, era peste tot, și acasă. Culmea e că lipsurile ne apropiau, ne solidarizau. Exista SUBTEXTUL, adică ceva ce nu puteam spune, dar înțelegeam toți același lucru dintr-un gest, din cuvinte spuse într-un anumit fel. S-a format un public de teatru care stătea ore la coadă pentru bilete, la spectacole excepționale în regia extraordinarilor Purcărete, Dan Micu, Alexa Visarion, Cătălina Buzoianu, Liviu Ciulei, Lucian Giurchescu, Lucian Pintilie… Era o lume fermecată în care ne curățam sufletul și mintea.
Se spune că Elena Ceaușescu nu privea cu ochi buni actrițele care ieșeau în evidență prin eleganță sau farmec personal. Ați avut vreodată momente în care ați simțit presiunea acestui tip de control sau limitări în rolurile pe care le primeați?
În naivitatea mea, n-am sesizat așa ceva. Doar după căsătoria cu Mircea ni s-a transmis că nu putem fi cuplu în film sau pe coperta revistei Cinema, foarte citită și apreciată pe vremea aceea.
În culise sau pe platourile de filmare, între actrițe, există o competiție reală sau erați mai degrabă unite în fața greutăților de atunci?
Era o competiție puternică tot timpul, cu tot felul de mijloace mai mult sau mai puțin disimulate. M-am simțit trădată de multe ori și-am înțeles că așa e jocul și nu poți avea încredere în nimeni. Mă împărțeam între profesie și familie. Pentru că părinții mei au fost prea puțin prezenți în viața mea, am vrut să fiu aproape de copiii mei. Am fost o mamă dedicată lor și am refuzat multe propuneri profesionale.
De ce a trecut de la actorie la regie
Care a fost rolul care v-a solicitat cel mai mult din punct de vedere emoțional și de ce ați simțit nevoia, la un moment dat, să treceți de la actorie la regie, de cealaltă parte a baricadei?
Au fost mai multe, dar faptul că trebuia să interpretez trei personaje total diferite ca temperament, educație, limbaj, trăiri, avându-l partener pe Milu Hossu și-n regia lui Tudor Mărăscu, mă face să aleg tot un text de Everac, „Sculptură în os, la Nottara. Am vrut să fac regie de teatru după cele cinci ediții de „Bucureștii la 1900, din 1995-2000, unde m-am exersat ca organizator de evenimente teatrale. Mi-am dorit să aibă o viață mai lungă într-un teatru, chiar dacă parfumul și poezia străzilor din Centrul Vechi al Capitalei dispăreau. Așa s-au născut, peste un timp, „Umor, amor, fior de dor, „Ritmuri sau „Dor de Măria Tănase, spectacole cu muzică, dans, versuri, spectacole care s-au bucurat de mare succes în țară și în străinătate.
Regia presupune o mână de fier și o viziune clară asupra întregului. V-a fost greu să vă impuneți autoritatea în fața colegilor actori sau v-au acceptat imediat în acest nou rol de lider?
Pentru că sunt și actriță, am înțeles că trebuie să faci din actor un partener. Trebuie să explici ce dorești de la fiecare personaj în structurarea textului, așa cum o propui tu, să-l faci să înțeleagă și să-și asume varianta pe care o propui, numai așa spectacolul nu se va deteriora, nu o va lua în altă direcție, ba chiar va crește în sensul dorit la început. Spectacolul de teatru este viu, fiecare reprezentație este diferită, important este să păstrezi sensul profund al interpretării, adevărul relațiilor… Asta iubesc la teatru, unicitatea și efemeritatea fiecărei reprezentații.
Sursa foto: Facebook