La nouă luni de la moartea tatălui său, îndrăgitul Horia Moculescu, Nidia Moculescu a apărut pentru prima dată în public, la un eveniment dedicat special marelui compozitor. Cu mari emoții, fiica lui Horia Moculescu a strălucit pe scena unui festival muzical de la Amara, interpretând într-o manieră proprie, apreciată de public, șlagărul „Salcia'.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE IULIE, GRATIS, AICI
Cuprins
Nidia și Horia Moculescu au avut o relație extrem de strânsă, locuind împreună până la trecerea în neființă a maestrului, pe 12 noiembrie 2025. Nidia a fost sprijinită constant de tatăl ei, cei doi locuind împreună mulți ani și apărând frecvent la emisiuni TV sau evenimente publice.
Cuprins
Nidia Moculescu, prima apariție publică, după moartea tatălui
Nidia Moculescu a urcat pentru prima dată pe scenă după pierderea tatălui său, regretatul compozitor Horia Moculescu, la ediția 2026 a Festivalului-Concurs Național de Muzică Ușoară „Trofeul Tinereții’ de la Amara. Ediția din acest an i-a fost dedicată în întregime memoriei marelui compozitor român.
Invitată de onoare la inițiativa organizatorului Daniel Trifu, Nidia Moculescu a îmbrăcat o rochie elegantă și grandioasă, aducând un omagiu mișcător tatălui ei prin interpretarea unora dintre cele mai îndrăgite piese din repertoriul acestuia, printre care „Salcia’, „Singurătatea mea’, „Prima iubire și ultima’.
,Am fost invitată la eveniment de către Daniel Trifu, unul dintre organizatori. Mi-a făcut o mare plăcere, această ediție fiind dedicată tatălui meu. Am purtat o rochiță superbă, grandioasă, foarte elegantă.
Am și interpretat câteva piese celebre, din repertoriul muzical al tatălui meu, precum „Singurătatea mea’, „Prima iubire și ultima’, dar și „Salcia’.
Am avut emoții mari, tremuram. A fost emoționant, am și izbucnit în plâns. După recital, m-a rechemat Cove prezentatorul, pe scenă, pentru aplauze, dar n-am mai putut reveni. Pentru tata, muzica a însemnat emoție, muncă, talent și respect pentru public’, a declarat Nidia Moculescu pentru Click!
Pierderea tatălui a afectat-o enorm pe Nidia Moculescu
Vestea morții tatălui ei, cu care a avut o legătură foarte strânsă, a șocat-o pe Nidia Moculescu. Solista și-a strigat durerea sufletească, pe 12 noiembrie 2025, într-un mesaj postat pe conturile sociale:
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi, tăticule, o singură bătaie de inimă, care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? când vii? Erai zâmbetul meu…Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.
Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta?’.
„Mi-ai fost totul!’
„M-ai învățat atâtea, tată, dar un singur lucru nu ai reușit…cum să mă faci să trăiesc fără tine…Cum să mai văd lumea, când ochii mei, de fapt, ochii tăi, sunt orbi în fața lumii? Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle?
Mi-ai fost totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol…’.
„Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea’
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Dă-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…
Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum…acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei’.