Gheorghe Dinică, cel mai important rol: al vieții lui. Actorul a copilărit pe stradă, și-a văzut prietenii uciși în bombardamente și și-a întâlnit marea iubire la 60 de ani

CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE IULIE, GRATIS, AICI!

De-a lungul a peste patru decenii de activitate, Gheorghe Dinică a redefinit arta actorului în România. A urcat pe cele mai mari scene ale țării, a jucat în aproape 100 de filme și a fost distribuit în roluri care au devenit emblematice pentru cinematografia românească. De la personaje negative cu profunzime psihologică, la figuri memorabile din teatru clasic, Dinică a demonstrat o versatilitate rară și o intensitate care l-au transformat într-un reper cultural. Refuzând să joace în producții internaționale, a ales să rămână fidel scenei românești, unde a fost supranumit „cel mai mare ‘rău al cinematografiei’, dar și unul dintre cei mai iubiți actori ai generației sale.

Povestea tulburătoare a lui Gheorghe Dinică. A copilărit pe stradă, iar prietenii i-au murit în bombardamente

Gheorghe Dinică s-a născut în Giulești, la periferia Bucureștiului, într-o familie modestă. Tatăl său era funcționar la poștă, iar mama casnică. Deși în acte apare ca fiind născut pe 1 ianuarie 1934, venirea sa pe lume a avut loc chiar în prima zi de Crăciun. Copilăria lui a fost marcată de lipsuri și de instabilitate, a crescut pe la unchi, mătuşi şi bunici, dar și pe stradă, printre prieteni mai mari care îl „dirijau’, cum spunea el, și a fost martor la tragedii care i-au marcat profund sufletul – inclusiv pierderea unor prieteni în bombardamentele din timpul războiului.

Citește și:Denis Ștefan, mărturisiri despre regretații Marin Moraru și Gheorghe Dinică, din „Inimă de Țigan: „Aș da ani din viață să mai pot juca cu ei

„Strada pentru mine a fost lucrul cel mai important. M-a învățat foarte multe, pentru că aveam prieteni mai mari care ne dirijau. Era o lume care nimeni n-ar crede că a existat, lumea cartierului’, îi spunea Gheorghe Dinică autoarei Mia Pădurean, în monografia „Un actor pentru eternitate’, apărută în 2008 la Editura Limes din Cluj-Napoca.

„Eram liber, părinţii mei nu mai aveau grijă de mine'

Avea doar 10 ani când a fost martor la una dintre cele mai dureroase experiențe ale vieții sale. În ianuarie 1944, în plin război, cartierul Giulești a fost lovit de bombardamente, iar Dinică a scăpat ca prin minune. Mulți dintre prietenii lui de joacă nu au avut aceeași soartă. Moartea, trăită pe viu, l-a marcat profund și i-a lăsat o amprentă care avea să-l însoțească toată viața. Deși copilăria lui a fost tulbure, a continuat să meargă la școală și să muncească pentru a se întreține, găsindu-și refugiul în filmele care rulau în cinematografele din cartier – o lume în care visa să ajungă, deși nimeni nu-i dădea vreo șansă Ori de câte ori avea ocazia, se strecura în sălile de cinema din București, unde urmărea legendele marelui ecran: Stan și Bran, Greta Garbo, Bing Crosby sau Chaplin. Acele proiecții nu erau doar divertisment, ci ferestre către o lume în care visa să pătrundă.

„Eram liber, părinţii mei nu mai aveau grijă de mine. Stăteam pe unde apucam. Mi-am făcut viaţa în funcţie de cum gândeam şi de posibilităţile de atunci. Am avut o şansă şi am depăşit toate momentele acelea(…). N-am avut parte de lăfăiala aia în familie, n-am avut familie, şi atunci totul se împrăştia. Perioada era tulbure şi căutam fiecare să răzbatem. Ceva din mine m-a ajutat să nu o iau pe căi greşite. Atunci totul era posibil, mai ales în cartier. M-au influenţat foarte mult filmele care rulau non-stop, cum s-ar zice: mâncam film cu pâine’, mai spunea regretatul actor.

La vârsta de 17 ani, a început să joace în trupe de teatru amator, unde a interpretat roluri din piese celebre precum „Titanic Vals’ sau „Jocul de-a vacanța’. Timp de șase ani, între 17 și 23 de ani, și-a șlefuit talentul așa, până când, în 1957, a fost admis la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică din București, la clasa reputatei profesoare Dina Cocea. A absolvit în 1961, iar de acolo a început ascensiunea sa fulminantă în lumea teatrului și filmului.

De la teatre de amatori la legendă națională

Primele sale apariții pe scenă au fost în trupe de amatori, unde juca piese clasice precum „Titanic Vals’ sau „Jocul de-a vacanța’. A fost remarcat de actrița Dina Cocea, care l-a îndrumat spre Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, pe care l-a absolvit în 1961. De acolo, drumul lui s-a deschis spre o carieră fabuloasă: aproape 100 de filme, zeci de roluri în teatru, colaborări cu cei mai mari regizori și actori ai vremii. A fost supranumit „cel mai mare ‘rău al cinematografiei românești’ pentru talentul său de a da viață personajelor negative, dar, în realitate, Dinică era un om profund, discret și dedicat artei. A jucat în producții de referință, a fost premiat internațional și a lăsat o amprentă inconfundabilă în cultura românească.

Printre cele mai cunoscute roluri se numără Paraipan din seria „Comisarul Moldovan’ regizată de Sergiu Nicolaescu, Pirgu din „Craii de Curtea Veche’, Stănică Rațiu în „Felix și Otilia’, Diplomatul din „Prin cenușa imperiului’ și Pepe din „Filantropica’, unde a rostit celebra replică: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană!’. A refuzat să joace în filme americane, preferând să rămână fidel scenei românești, unde a colaborat cu regizori de marcă precum Andrei Blaier, Mircea Danieliuc, Lucian Pintilie, Nae Caranfil și Șerban Marinescu.

Cel mai important premiu din cariera sa a fost cel obținut la Festivalul de la Karlovy Vary, în 1976, pentru interpretarea din „Prin cenușa imperiului’, un film istoric regizat de Andrei Blaier, în care Dinică a jucat rolul unui escroc cinic, supranumit Diplomatul.

În teatru, ultima sa mare provocare a fost rolul Mefisto din spectacolul „Faust’, regizat de Silviu Purcărete. Alături de Ștefan Iordache, Dinică fusese distribuit în această superproducție a Teatrului „Radu Stanca’ din Sibiu, dar după câteva zile de repetiții, a decis să se retragă. „Posibilitățile mele pur și simplu mă depășeau’, spunea el atunci, explicând că nu putea face față cerințelor unui rol atât de solicitant, în paralel cu proiectele din București.

Ultima sa apariție importantă în film a fost în „Ticăloșii’ (2007), regizat de Șerban Marinescu, o satiră politică în care Dinică a jucat cu aceeași intensitate care l-a consacrat. În ultimii ani de viață, a fost prezent și pe micile ecrane, în serialele „Inimă de țigan’ și „Regina’, unde a interpretat rolul bulibașei Aurică Fieraru, cucerind o nouă generație de spectatori.

De asemenea, Gheorghe Dinică a avut o pasiune profundă pentru muzică, în special pentru romanțe și cântece de suflet. Inspirat de Maria Tănase, a început să cânte în anii 2000, colaborând cu artiști precum Ștefan Iordache și Nelu Ploieșteanu. Printre piesele sale celebre se numără „Sunt vagabondul vieții mele’ și „Și dacă’, interpretate cu o sensibilitate aparte.

Gheorghe Dinica și-a întâlnit marea iubire abia la 60 de ani

Gheorghe Dinică a trăit o poveste de dragoste demnă de un scenariu de film. La 60 de ani, când mulți nu mai speră la începuturi, el a cunoscut-o pe Gabriela, femeia care avea să-i fie alături până la final. Cei doi s-au întâlnit în 1993, prin intermediul unor prieteni, iar Dinică a fost cucerit de naturalețea și eleganța ei. Gabriela, absolventă de Chimie Alimentară, se întorsese în România după două decenii petrecute în străinătate. Relația lor a fost profundă și stabilă, iar Dinică a renunțat la boemia care îl caracteriza, alegând o viață tihnită, în doi. Gabriela a fost sprijinul său în momentele grele, inclusiv în perioada în care actorul suferea de Alzheimer, boală pe care a încercat să o țină departe de ochii lumii.

„Mi-a dat prima întâlnire, după colţ, la Scala, unde se ţinea premiera de gală a filmului «Terente». Mi-a adus o floare, dar mi-a cerut s-o bag în geantă. Când am dat colţul, s-a făcut coridor. Îl ţin minte şi acum pe Fănuş Neagu, care i s-a adresat lui Gheorghe: ‘Ce-i, mă, Dinică, tu, care apari mereu singur la premiere, vii acum cu odoamnă aşa drăguţă?‘', dezvăluia Gabriela Dinică pentru adevarul.ro.

După moartea marelui actor, care s-a stins din viață în 2009, partenera lui de viață povestea, îndurerată:

‘Până în clipa-n care a murit, Gheorghe nu a ştiut ce boală are. Foarte puţini oameni au ştiut de boala lui şi în general în lumea asta se află foarte repede. Am încercat să-l protejez, deci automat nu am mai ieşit decât cu el. Dacă ne întâlneam cu cineva, încercam să-i amintesc într-un fel lucruri sau figuri pe care le uita din cauza bolii. Am fost la medici şi după toate RMN-urile, tomografele, după consultări între ei, au ajuns la concluzia că are Alzheimer. Atunci am fost la neurologul lui şi am spus: «Deci, de acum să nu mai lucreze» şi mi-a spus: «Nu, doamnă Dinică, dimpotrivă, trebuie să lucreze‘, spunea Gabriela Dinică pentru Doamne de Poveste.

Gheorghe Dinică a murit pe 10 noiembrie 2009, la vârsta de 75 de ani, în urma unui stop cardiac survenit sub ventilație artificială. Actorul fusese internat la Spitalul de Urgență Floreasca din București, unde fusese diagnosticat cu o formă gravă de colecistită acută, șoc septic și disfuncție multiplă de organe. În noaptea precedentă, Dinică fusese supus unei intervenții chirurgicale de urgență, însă starea sa a rămas critică, iar eforturile de resuscitare nu au avut succes.

Foto: Arhiva VIVA!, Libertatea