Are 86 de ani și este una dintre cele mai apreciate actrițe și regizoare din România ultimilor zeci de ani. Iarina Demian a fost soția lui Ioan Chirilă, marele cronicar, poate cel mai bun ziarist sportiv român din toate timpurile. Într-un interviu sensibil pentru Gazeta Sporturilor, rememorează episoade importante din viața lor, deschizând o ușă a amintirilor ce ne permite să-i cunoaștem dintr-o perspectivă emoționantă.
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE AUGUST, GRATIS, AICI!
Iarina Demian, despre începutul poveștii de dragoste cu Ioan Chirilă. S-au cunoscut în tramvai. Din păcate, cel căruia i se spunea Vania (era basarabean Ioan Chirilă) a murit în 1999. Iarina Demian este și mama artistului Tudor Chirilă și a omului de fotbal Ionuț Chirilă. Iarina Demian a trăit o viață pe granița care unește sportul de artă, în adolescență a fost balerină și a trăit, poate și de aceea, o viață întreagă într-un cult pentru eleganță și pentru frumos. Și așa trăiește și acum.
Dar ele poate că nu ar fi fost niciodată la fel de frumoase dacă bărbatul Ioan Chirilă nu ar fi avut șansa ca într-o zi, acum multe decenii, să o întâlnească într-un tramvai, în tramvaiul numărul 3, pe tânăra Iarina Demian.
Iarina Demian, despre începutul poveștii de dragoste cu Ioan Chirilă. S-au cunoscut în tramvai
– L-ați întâlnit pe Ioan Chirilă într-un tramvai. A fost o întâlnire întâmplătoare? Mereu luați tramvaiul acela? Care a fost povestea? Și care a fost relația dumneavoastră cu sportul înainte să îl cunoașteți pe Ioan Chirilă? Ați practicat, ați urmărit sportul, ați avut idoli din lumea asta în copilărie, în adolescență, în prima tinerețe? Ați vrut să fiți ca’ cineva anume?
– În tramvaiul numărul 3 am citit prima oară despre concursul de la IATC (n.r. – astăzi, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) și tot în același tramvai l-am cunoscut pe Ioan Chirilă. Mi-a fost prezentat de un prieten care avea să devină primul meu soț, pentru doar un an de zile… Sportul pe care l-am făcut a fost baletul, în special baletul clasic. Eram înscrisă la o școală de coregrafie unde aveam niște profesori celebri pe atunci – Clara Volini, Romanowschi, Gelu Matei. Îmi amintesc de această perioadă foarte dură din viața mea de adolescentă în care visam să dansez în „Lacul lebedelor’ cu cel mai mare balerin al momentului… Spun dură fiindcă mă întorceam acasă cu picioarele însângerate și pline de vânătăi.
– Fiul dumneavoastră mai mare, Ionuț, a ales lumea sportului. Fiul dumneavoastră mai mic, Tudor, a ales lumea artelor. Ați intuit aceste alegeri încă de când erau copii, viitorul lor era vizibil încă de atunci? Vorbim, așadar, de destin?
– Eu nu cred că am influențat alegerile copiilor. Ei s-au născut cu anumite calități care au dus într-un final la propriile alegeri.
– Ați avut o carieră bogată în roluri în teatru și film, ați fost căsătorită, ați avut copii, aveți o nepoată și doi nepoți, ați avut și aveți o viață plină. Ce v-ar fi plăcut să faceți și nu vi s-a întâmplat niciodată?
– „Viața mea în artă’, ca să folosesc titlul unei cărți scrisă de Konstantin Sergheevici Stanislavski, nu a fost una deloc ușoară, pentru că am refuzat să îmi leg viața de niște oameni și de niște momente care sigur m-ar fi urcat în vârf mult mai ușor și mai repede… Au fost multe roluri pe care le-am pierdut din aceleași motive și care mi se cuveneau, dar pentru asta ar trebui să scriu o carte. Se scriu prea multe cărți și nu cred că ar interesa pe cineva „Viața mea în artă’…
– Mi-ați spus într-o întâlnire mai veche că simțiți uneori că vă duceți educația ca pe o povară. A trecut mai mult de un deceniu de atunci. Greutatea aceasta s-a accentuat în România de azi?
– Da, este o povară să nu poți să treci peste „Mulțumesc mult’, „Vă rog frumos’, „Nu vreau să vă deranjez, poate v-ați culcat’, „Nu vă supărați dacă vă întreb’ și foarte multe alte forme de politețe care sunt dispărute din vocabularul oamenilor. Încerc să-i învăț pe nepoții mei, dar îmi dau seama că nu mai are niciun rost…
Ce ați vrea să vă fi întrebat cineva vreodată și nu v-a întrebat nimeni? Și ce ați fi răspuns?
– O să îți spun altceva. Mi-ar fi plăcut să fac film, nu am făcut decât întâmplător. Cândva, demult, un regizor de film m-a întrebat dacă aș fi de acord să-mi scot dinții naturali, să-i înlocuiesc cu alții și să semăn cu Hariclea Darclée, dar asta este din povestea mea, nu a lui Ioan Chirilă. Fiecare avem o poveste…
Când ați citit ultima dată o pagină din cărțile lui Ioan Chirilă și care este pasajul dumneavoastră preferat din tot ce a scris Ioan Chirilă?
Mi-e foarte greu să aleg o carte, o pagină, un paragraf. Sunt multe imagini care mă urmăresc, cum ar fi aceea cu bătrânica cu chibrituri, care voia să își arate bucuria pentru victoria echipei ei preferate și zornăia dintr-o cutie cu chibrituri. Îmi e greu să uit această imagine filmică.
Sursă foto: arhivă GSP