Într-un interviu pentru GSP, Maia Morgenstern a făcut dezvăluiri tulburătoare despre părinții ei. Cu toate că dialogul a pornit de la sport și buna condiție fizică a actriței, fiind condimentat de umorul special al Maiei, povestea a migrat pe nepusă masă spre o zonă dureroasă din trecutul ei. Cu o mamă care muncea enorm și cu un tată supraviețuitor al Holocaustului, ce fusese dat afară din facultatea unde preda, Maia Morgenstern a dus cu demnitate povara unei copilării marcate de tristețe și nedreptate.
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE IULIE, GRATIS, AICI!
Cuprins
Maia Morgenstern e una dintre cele mai apreciate și mai iubite actrițe de teatru și de film din România – și nu doar din România. Cariera sa are o dimensiune internațională. S-a simțit multă vreme, și încă se simte uneori, exclusă, pentru că e evreică, pentru că are un nume mai greu de pronunțat, pentru că, pentru că, pentru că…
În școala generală ar fi vrut să facă volei, dar n-a avut loc în echipă. Era la Zoya Kosmodemyanskaya (o eroină anti-nazistă), în București. Astăzi, școala se numește Școala Centrală. Și-a descoperit din întâmplare, în liceu, o aptitudine fizică pe care nu și-o cunoștea (fiind un copil răsfățat și bolnăvicios, care a evitat efortul): rezistența. Nu avea viteză, dar era cea mai bună la rezistență. Poate este și acesta unul dintre secretele lungii sale excelențe în carieră.
La Teatru a intrat din a doua încercare. Dar a intrat prima, din a doua încercare. Un alt secret, pe care îl știu campionii, indiferent că sunt la popice sau în teatru: să nu renunți!
Când ne-am întâlnit, ieșea de la teatru, de la repetiții. Stătea pe o bancă și citea o carte de Henry Kissinger, marele diplomat american. Dar avea alături și telefonul, deschis pe o rețea socială. Redăm pasaje din interviul oferit pentru gsp.ro.
Cuprins
Maia Morgenstern, dezvăluiri tulburătoare despre părinții ei
– În câte spectacole jucați acum?
– Cel puțin zece.
– De-a lungul vieții, în câte ați jucat?
– Puțin mai multe.
– Dar filme câte ați mai făcut?
– Nu știu să răspund acum, trebuie să consult arhiva.
– Cum vă mențineți mereu în această formă fizică extraordinară? Alergați?
– Nu alerg. Am și o anumită vârstă, nu mai am articulațiile de acum patruzeci de ani. Dar teatrul necesită o pregătire fizică. Permanent. Sigur.
– Ați fost o fire sportivă?
– Nu. Nu am fost o fire sportivă și de alergat nu mi-a plăcut niciodată. Deși am încercat.
– Când ați încercat? În adolescență?
– Nici vorbă. După cincizeci de ani m-am apucat, dar n-a fost de mine. N-a mers. Ce să fac dacă n-a mers? Nu mi-a mers foarte bine. Vârsta își spune cuvântul. Învăț să-mi cunosc – deși nu-mi face mare plăcere – limitele. Sportul ne învață și asta, poate. Încerc să-mi pricep aspirațiile corpului meu. Nu pot să alerg. Genunchii, articulațiile… Și atunci fac altfel de mișcare.
– V-am văzut în niște spectacole, erați foarte zglobie. Făceați o adevărată demonstrație de putere fizică.
– Aș zice de condiție fizică. Fac gimnastică adaptată vârstei mele, stretching, yoga.
– Yoga?
– Yoga, da. Și o știu de la cinci ani, de când o refuzam. Tatăl meu făcea yoga. Și eu o refuzam. Vorbim de anii 70.
– Știu că era un om aparte tatăl dumneavoastră. Mi-ați povestit că era și vegetarian.
– Da, nu era tocmai obișnuit pentru anii aceia. Era înaintea conceptelor din epocă.
– Tatăl făcea yoga, și dumneavoastră refuzați din principiu, cum fac, totuși, copiii.
– Tata făcea yoga, da. Și eu comunicam cu părinții, mai ales cu tata, cu ochii dați peste cap, cu „lasă-mă în pace, voi nu înțelegeți nimic’. Așa le spuneam. Amândoi erau matematicieni. Lasă-mă în pace, că tu nu înțelegi! Și uite că nu m-au aruncat pe geam. Vă dați seama?
– De ce nu v-au aruncat pe geam?
– Pentru că erau deștepți și foarte buni și mă iubeau. Și tata făcea yoga și lumea se uita urât la el. Chiar și la mare, pe plajă. Am povestit în spectacolul meu – Nu sunt eu – la Teatrul Dramaturgilor Români. Se joacă mai rar, dar se mai joacă. Și râdea lumea de el. Un bătrân de cincizeci de ani să facă yoga, să facă lumânarea…
– Ce nu știa lumea e că nu era deloc bătrân și abia trecuse de jumătatea vieții. Știu că a avut o viață lungă tatăl dumneavoastră.
– A trăit nouăzeci și unu de ani. Aveți dreptate. Era perceput ca un bătrân, era o rușine. Lumea cred că zicea că e un nebun! Cum să faci așa ceva? Yoga – ce e aia?!
– Ați mers înspre un sport în prima tinerețe?
– Aș fi vrut să mă fac balerină. M-au dus ai mei să mă testeze la un studio de balet. M-a dus tata, mama lucra. Tata – nu. Tata a fost dat afară. Era asistent la facultate, la matematică. Și spunea ce gândea, în anii 50. Și, bineînțeles, l-au dat afară.
– O poveste complicată…
– Și mama a ținut casa, cu salariul ei, cu eforturile ei. Tata a fost și internat în clinici de sănătate mintală. S-a îmbolnăvit de suflet și poate și de minte. L-au tratat și cu șocuri electrice. Așa erau tratamentele de atunci. A fost un om foarte chinuit în regimul acela.
– Tot ca o formă de excludere, de marginalizare în societate.
– Concluziile le trageți dumneavoastră. Dar mama era cea care punea pâinea pe masă. Eu stăteam mult timp cu tata, mă ducea, mă aducea de la școală, m-a dus la balet. Dar nu m-au primit.
– De ce?
– M-au găsit prea firavă. Am fost un copil răsfățat, părinții mei m-au avut la bătrânețe. Am fost și bolnăvicioasă, mereu aveam amigdalită. Și cam fugeam de efort. Nu mă mândresc, dar așa a fost viața mea.
– Nu era o cultură a sportului, în acele vremuri.
– Trebuie să înțelegeți: noi trăiam modest, într-o locuință încălzită pe lemne, fără sală de baie. Mama muncea enorm, tata era bolnav, avea sufletul făcut zdrențe, era supraviețuitor al Holocaustului. Deportat. Tatăl lui a murit la Auschwitz. Nu trăiam într-o cultură a sportului ca mijloc de distracție. Erau traume reale. Tata avea coșmaruri. Se trezea uneori urlând noaptea.
Foto: Facebook