La cei 70 de ani pe care îi împlinește pe data de 11 iulie, Maria Dragomiroiu nu vorbește despre bilanțuri, ci despre împliniri și bucurie. Îndrăgita cântăreață de muzică populară se declară o femeie împlinită atât în plan personal, cât și profesional, iar anul acesta se împlinesc 50 de ani de când a debutat pe scenă. Iată confesiunile emoționante ale artistei!
Abonați-vă la canalul de Whatsapp VIVA! Primiți pe telefon cele mai importante articole!
Cuprins
Artista cu una dintre cele mai recognoscibile imagini din folclorul românesc își deschide sufletul cu sinceritate, chiar înainte de aniversarea sa din 11 iulie, într-un interviu de colecție pentru viva.ro. Mai presus de propria aniversare, artista pune o altă sărbătoare, mult mai importantă – 50 de ani de carieră. Eveniment ce va fi sărbătorit cu mult fast la toamnă, pe 29 octombrie, pe prima scenă culturală a Capitalei, Sala Palatului. Un eveniment în care își va spune povestea prin cântec, alături de artiștii dragi și cei pe care i-a format și inspirat, mulțumindu-le astfel și celor care iubesc autenticitatea și mândria de a fi român.
Înainte de acest moment special, artista își deschide inima într-un interviu confesiune pentru revista VIVA! Un dialog în care Maria Dragomiroiu își pune sufletul ‘la vedere’ și vorbește despre începuturi, succes, cumpene. Despre dragoste și menirea de a dărui prin cântec.
Cuprins
Maria Dragomiroiu împlinește 70 de ani
Aveți parte de o dublă sărbătoare și vă urăm ‘La mulți ani’, scumpă doamnă. Îmi spuneți că pentru dvs. adevărata aniversare vine odată cu spectacolul care onorează 50 de ani de carieră!
Aniversarea asta nu e despre vârstă, ci despre tot ce am reușit să construiesc, implicit pe plan profesional. Și îmi voi continua menirea. Nu e o muncă de care să mă pot descotorosi. Nu simt nevoia să trag cortina, atâta timp cât publicul mă aplaudă și îmi primește cântecele cu drag.
Cred că întrebarea „Când vă retrageți?’ este una deranjantă pentru orice artist…
Da, sincer, este întrebarea pe care o urăsc cel mai mult. De ce aș face asta? Sunt sănătoasă, fericită, iubită, am contracte – uneori mi-e greu, ce-i drept, să fiu tot pe drumuri.
Ați vorbit deseori despre Bebe Mihu, umbra și cel care se îngrijește de cariera dumneavoastră. Cum a reușit acestă relație invidiată în showbiz să reziste atât de frumos în timp, mai ales într-un domeniu atât de solicitant?
Cu soțul meu am făcut și facem o echipă minunată, în viață și în muncă, pentru că așa a vrut Dumnezeu. Apariția lui Bebe în viața mea a fost ceva divin. Recunosc, mereu am avut nevoie de sprijin – nu material, căci muncesc cât șapte – ci afectiv. Am nevoie să aud o vorbă bună, tânjesc după bunătate, îngăduință, toleranță, înțelegere, iubire. Iar relația noastră a reușit: pentru că ne-am respectat, am avut încredere unul în celălalt și ne-am iubit și ne iubim sincer. Nu ne-am certat niciodată serios, nu a fost nici măcar o zi în care să nu vorbim.
Cum a început povestea de iubire dintre Maria Dragomiroiu și Bebe Mihu
Cum a început, de fapt, povestea voastră de dragoste?
Ne-am întâlnit în 1983. El era muzician, director la casa de cultură unde aveam spectacol. Păstrez și acum costumul din acea seară în care am făcut cunoștință. Discreția și lipsa grabei au făcut să ne cunoaștem cu adevărat. Așa că, abia în 1987 copiii au aflat că relația noastră era una de suflet. Bebe a decis să se mute la București și, timp de șase luni, a făcut naveta zilnic – opt ore pe zi petrecute în tren. Să vezi ce face dragostea…
V-a fost greu începutul de drum artistic?
Da, dar m-a călit. La 11-12 ani, tata mi-a cumpărat un acordeon de 1.200 de lei (aproape cât un salariu mediu-n.r.). Cântam la nunți și botezuri. Se strângea lumea să vadă minunea – o fetiță cât acordeonul. Eram atât de fericită că lumea era încântată de ceea ce puteam să fac și că puteam să duc și bănuți acasă. Am rămas cu bucuria asta de a dărui.
Care a fost momentul consacrării?
A venit odată cu Trofeul Floarea din Grădină, una dintre cele mai populare emisiuni TVR, în acea perioadă (1977). Puțini știu că am cântat și în Cenaclul Flacăra, printre marii patrioți cântăreți ai țării. Adrian Păunescu m-a premiat, Tudor Gheorghe mi-a dat sfaturi extraordinare, însă nu totul a fost perfect. Țin minte că am stârnit controverse din cauza costumului meu popular – avea broderii cu struguri verzi și flori. Unii au crezut că vin îmbrăcată la serile artistice ale nației noastre cu steagul Ungariei brodat pe mine…
Primul dumneavoastră album poartă o poveste interesantă…
Așa este. Marele scriitor Dinu Săraru i-a dat un telefon faimosului muzician francez de astăzi, Vasile Șirli, pe atunci directorul Electrecord. Vasile, care a fost ani buni director muzical la uimitorul parc Disneyland Paris, a spus doar atât: „Merită să aibă un disc!’. A fost un pas mare la începutul carierei mele.
Maria Dragomiroiu, despre prietenia cu Nicu Ceaușescu: „Râdea la bancurile bune cu tatăl său’
Ați avut o prietenie cu Nicu Ceaușescu, unul dintre oamenii influenți care v-a admirat profesional. Cum era ca om, dincolo de legendă?
Uneori cântam des la Salonul Spaniol, pe Calea Victoriei, localul lui preferat. A fost un om cumsecade. Îi plăceau câteva cântece, în special unul: ‘Puiule, mai pui de om’. Știa bancuri cu tatăl lui și râdea copios. Ce nu știu mulți, chiar el i-a ajutat pe mulți artiști să plece din țară. Păcat de umilința de la final. Nu merita.
Știu că sunteți, în intimitate, o persoană credincioasă. A existat un moment în care ați simțit că l-ați atins pe Dumnezeu?
Am avut o cumpănă, chiar în Țara Sfântă, imediat după Revoluție. După patru piese, am simțit că leșin, din cauza unei probleme medicale grave. După 25 de minute eram pe masa de operație, pierdusem trei sferturi din sânge. M-a operat o anestezistă din Rm. Vâlcea, de-a mea (solista este originară din Rm. Vâlcea). Dacă eram în România, în 1990, cu tot haosul și HIV-ul din transfuzii, poate nu mai trăiam. Dumnezeu m-a iubit.
Cum vă veți aniversa?
Alături de toți prietenii dragi și familia regrupată, de copii și nepoței – Daniel, Ana, Maria Alexandra și Ilinca, echipa care m-a familiarizat cu Facebook-ul TikTok-ul.
Din toate aceste experiențe, unele fericite, grele, neașteptate, ce a rămas?
Recunoștința. Pentru viață, pentru voce, pentru familie, prieteni și pentru oamenii care mă iubesc. Niciodată nu m-am crezut mai sus decât sunt. Nu vreau statui, vreau să știu că aduc bucurie. Asta-i menirea mea.