Serge Celebidachi a vorbit despre drumul care l-a purtat de la muzică spre cinema. Dincolo de profesie, interviul îl surprinde într-o lumină profund umană, în care identitatea sa se definește și prin rolurile de fiu, soț și tată, dar și prin felul în care a învățat să transforme presiunea numelui într-o formă de expresie proprie.
CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE MAI, GRATIS, AICI
Cuprins
Această poveste culminează cu „Cravata Galbenă’, un proiect cinematografic de amploare, considerat cea mai scumpă producție românească, dar și cea mai personală. Filmul nu este doar o realizare artistică de anvergură internațională, ci și o incursiune emoțională în memoria familiei, un gest prin care regizorul reconstituie figura tatălui său.
Cuprins
Serge Celebidachi, despre familie și rădăcini
Ne întâlnim într-un moment cu o încărcătură emoțională aparte. În noiembrie, are loc lansarea filmului „Cravata Galbenă, un proiect de suflet, născut dintr-o poveste personală și dintr-o moștenire culturală excepțională. Ce v-a determinat să transformați viața tatălui dumneavoastră într-un film și cum ați ales să o spuneți tocmai acum, după două decenii de reflecție?
Viața lui era un film hollywoodian înainte ca eu să mă gândesc la asta! De la primele episoade pe care mi le-a împărtășit când eram mic, am știut că în fața mea se contura o poveste extraordinară. Obișnuia să mă adoarmă povestindu-mi despre aventurile sale adolescentine din Iași, despre perioada petrecută în București și, mai târziu, despre încercările grele prin care a trecut la Berlin, în timpul războiului. Era limpede că mi se oferea o poveste extraordinară și că, într-o zi, va trebui să o împărtășesc cu lumea.
Titlul filmului, „Cravata Galbenă, are, cu siguranță, o simbolistică aparte. Ce semnificație are această alegere, în contextul vieții tatălui dumneavoastră?
Este propriul său „Rosebud – din filmul „Citizen Kane – acea copilărie fericită pe care a fost nevoit să o lase în urmă, dar pe care a purtat-o mereu în suflet, până la sfârșitul vieții. Deși a fost întotdeauna rezervat în exprimarea sentimentelor, dorul de România l-a însoțit profund, întreaga viață. Dacă ar fi depins doar de el, s-ar fi întors mult mai devreme pentru a contribui la crearea unei adevărate tradiții și referințe muzicale în propria țară.
Ați menționat că filmul va reda viața lui Sergiu Celibidache de la copilărie până la vârsta de 70 de ani. Ce momente ați considerat esențiale pentru a-i contura personalitatea și care dintre ele v-au emoționat cel mai mult în timpul scrierii scenariului?
Este adevărat că a trebuit să alegem dintr-o multitudine de episoade și capitole ale vieții sale pentru a putea reda acele fațete fascinante și uneori contradictorii ale personalității sale. Pentru mine, axa esențială rămâne relația sa cu tatăl său și, prin extensie, cu familia și cu țara sa. Consider că această abordare ne îndepărtează imediat de riscul unui portret biografic potențial rigid și transformă povestea într-una surprinzător de universală, care transcende nișa muzicală pe care publicul ar putea-o anticipa în cazul unui astfel de film.
Filmul are o distribuție de excepție. John Malkovich este un actor cu o paletă expresivă rară, iar alegerea lui pentru rolul tatălui dumneavoastră pare aproape predestinată. Cum a decurs colaborarea cu el și ce v-a impresionat cel mai mult în modul în care a înțeles complexitatea lui Sergiu Celibidache?
John este un actor fascinant, cu un repertoriu vast la dispoziție. Acesta a fost, de altfel, primul lucru care m-a atras către el. Această combinație unică între profunzimea sa culturală și o doză de nebunie – care permite mereu apariția unei explozii bruște ce poate schimba complet cursul unei situații – l-a transformat în candidatul ideal pentru o provocare de asemenea amploare. A fost, de asemenea, un privilegiu să pot fi martor al modului în care s-a pregătit pentru acest rol. Atenția acordată detaliilor discutate în timpul repetițiilor a fost o dovadă clară a talentului și profunzimii sale. Nivelul de perfecționism atins în această etapă mi-a amintit de abordarea tatălui meu în repetițiile sale alături de muzicienii lui. A fost o reală plăcere să lucrez cu el. Iar relația noastră s-a construit pe baza unui autentic spirit de colaborare – lucru care, din păcate, nu este întotdeauna prezent atunci când lucrezi cu personalități de asemenea calibru.
Actorul britanic Ben Schnetzer îl portretizează pe Sergiu Celibidache în tinerețe, de asemenea o provocare, dată fiind complexitatea rolului. Mi-ar plăcea să ne dați mai multe detalii despre el, despre casting, dar și despre cum au decurs lucrurile la filmări.
Ben este, la rândul său, un fenomen unic! Nu este la fel de cunoscut mediatic precum John – ceea ce, în acest caz, s-ar putea dovedi chiar un avantaj –, însă m-a surprins la fiecare pas. Cu toată modestia, pot spune că este unul dintre cei mai talentați, dedicați și preciși actori cu care am avut privilegiul să lucrez. Pur și simplu extraordinar. Încă de la prima audiție, a venit complet pregătit, cunoscând aproape mai multe despre Celibidache decât știam eu însumi… Când l-am rugat să interpreteze o scenă în limba germană, pentru a-i evalua nivelul de confort, a jucat-o integral din memorie, cu convingere și în deplină asumare a personajului. Și, cel mai important, a demonstrat o ușurință remarcabilă pe podium, acolo unde trebuia să evaluez cât de confortabil se simte cu muzica și cu sine însuși. Arăta deja ca un „om liber, ceea ce era absolut esențial pentru rolul pe care urma să-l interpreteze. Imediat după prima audiție, am știut că tocmai îl întâlnisem pe „tânărul Sergiu. Apoi, a început munca propriu-zisă. Timp de câteva luni, a făcut naveta la München pentru a lucra cu Konrad von Abel, cel care stăpânește de multă vreme tehnica tatălui meu. Acea „înțelegere muzicală s-a completat perfect cu lucrul intens pe care îl desfășura și cu antrenorul său de mișcare, Daniel McGrath – un alt om extrem de talentat – atent la toate detaliile necesare pentru ca personajul să devină credibil în fața orchestrei. Astfel, pregătirea a avansat într-un ritm foarte bun, iar toate părțile implicate păreau mulțumite. Acum, să pășești în fața unei orchestre reale, formate din aproximativ 100 de muzicieni, este o experiență copleșitoare. Cu atât mai mult când nu ești muzician! Așa că l-am simțit pe Ben extrem de emoționat înaintea primei scene de dirijat. Spre marea lui surpriză, i-am spus chiar înainte de a porni camerele că toate gesturile pe care le pregătise și le repetase cu atâta atenție și minuțiozitate NU mai erau importante! Tot ce mă interesa, din acel moment, era energia. Relația sa directă cu sunetul, așa cum îl resimțea pe scenă. I-am cerut să-mi ofere energia potrivită din interior, iar restul se va așeza de la sine. Să o lase să trăiască în el! Și a făcut-o. Magnific. Atât de magnific, încât unii membri ai orchestrei chicoteau după filmare, spunând că a dirijat chiar mai bine decât originalul!
Documentarul „Grădina lui Celibidache oferă o incursiune profundă în universul artistic și spiritual al tatălui dumneavoastră, surprinzându-l în repetiții, în turnee, dar și în momente de reflecție. În ce fel „Cravata Galbenă extinde această explorare, trecând de la portretul muzicianului la cel al omului, al tatălui? Cu ce veți surprinde spectatorii?
Oricât de surprinzător ar părea, singurul element comun între cele două producții este personajul principal, care acționează ca un catalizator carismatic. „Grădina ne invită să pătrundem într-un univers muzical care, poate, este mai accesibil decât mulți ar fi tentați să creadă. Prin intermediul filmului „Cravata Galbenă, descoperind odiseea sa unică și luptele reale pe care le-a purtat, s-ar putea ca, în cele din urmă, să ajungem să descoperim mult mai mult decât o poveste extraordinară. Ne poate ajuta să descoperim ceva despre noi înșine, despre relația noastră cu părinții și chiar cu propriii copii. „Cravata Galbenă transcende cu claritate lumea muzicii clasice. Depășește cu totul granițele unui portret biografic și ne invită într-o călătorie interioară, cu adevărat revelatoare.
Ați crescut într-un univers artistic, cu un tată celebru și exigent, și o mamă discretă și rafinată. Cum a fost copilăria dumneavoastră în Parisul acelor ani și ce amintiri păstrați ca fiind cele mai prețioase din acea perioadă?
O copilărie făcută din aur și diamante! (la figurat, desigur). Dincolo de faptul că tatăl meu părea mult mai în vârstă decât toți ceilalți tați ai prietenilor mei – ceea ce mi-a creat, încă de timpuriu, un soi de complex – am avut privilegiul de a fi alături de două ființe profund cultivate, cu o inspirație aparte și o frumoasă doză de nebunie. La școală, am resimțit presiunea, întrucât mulți profesori îl cunoșteau și aveau așteptări ridicate de la mine. Acasă, nu era cu nimic diferit. Tatăl meu se aștepta mereu să fiu cea mai bună versiune a mea. În schimb, mă bucuram de o libertate deplină în toate activitățile mele (atâta timp cât se încadrau în limitele stabilite, desigur). Această idee de libertate mi-a fost insuflată de la o vârstă fragedă și m-a încurajat să învăț din viață, dincolo de școală, încă de timpuriu. Aproape că îi înțeleg mai bine importanța abia acum.
În familie vorbeați limba română sau ați învățat mai târziu, când ați venit aici pentru proiectele cinematografice?
Ei bine, după cum se poate auzi când vorbesc, româna mea este, din păcate, destul de slabă. Nu am învățat-o niciodată, spre marele meu regret. La Paris, mama insista ca tatăl meu să-mi vorbească în franceză, pentru ca, la școală, să nu ajung să vorbesc cu accent. Chiar și între ei doi comunicau în franceză, pentru binele meu. La 18 ani, am auzit-o totuși pe mama reproșându-mi, brusc, că sunt singurul român din Paris care nu vorbește nici măcar un cuvânt din limba sa maternă! Da… tipic pentru mama! (zâmbește)
Când am venit pentru prima dată în România, în 1996, cu proiecția filmului „Grădina, n-am avut de ales și a trebuit să-mi folosesc memoria fonetică pentru a recompune ce mai rămăsese din româna mea. Activitatea mea cinematografică propriu-zisă în această țară a început mult mai târziu, când am cunoscut-o pe soția mea, Adela, care a insistat ca scenariile mele să fie realizate aici.
Sergiu Celibidache era cunoscut pentru rigoarea sa, dar și pentru profunzimea umană. Cum se manifesta această dualitate în relația cu dumneavoastră și cum v-a influențat în alegerile personale și profesionale?
Nu văd o dualitate între rigoare și profunzimea conexiunii umane. Încă de la început, tatăl meu m-a încurajat să fiu mereu atent la suferința celor mai puțin privilegiați. În același timp, mi-a transmis că, orice voi face mai târziu, trebuie să o fac cu toată inima și cu toată ființa mea. Fără jumătăți de măsură. Fără compromisuri. Mi-a oferit câteva repere de urmat, dar nu mi-a spus niciodată ce să fac concret. Dimpotrivă, m-a lăsat să aleg singur – acea libertate pe care el nu a primit-o niciodată acasă, de la propriul său tată.
Ați spus că, deși era adesea plecat, prezența tatălui dumneavoastră era copleșitoare. Ce amintiri speciale v-au rămas din acele rare momente împreună?
Este destul de greu de explicat, dar am simțit prezența lui alături de mine toată viața. Chiar și atunci când era plecat, era mereu lângă mine. Chiar și astăzi, nu este prea departe. Cât despre momentele noastre de atunci, voi păstra mereu în suflet bucuria lui de a hrăni câinii dimineața devreme, la casa de la țară, sau de a uda plantele împreună, la Lipari, unde soarele dogorea peste întreaga insulă. Era întotdeauna fericit când vedea că natura este îngrijită, pentru că o considera vie și parte din viața noastră de zi cu zi. A oferi hrană – lucru care i-a lipsit atât de mult în timpul războiului – și a da viață (apă) plantelor erau activitățile lui preferate, în afara muzicii. Iar când îi împărtășeam bucuria molipsitoare, nu puteam fi altfel decât extaziat. Puteai vedea ce îl făcea cu adevărat fericit pe un om liber. Să împărtășesc acele momente simple cu el rămâne, până astăzi, una dintre cele mai vii amintiri.
A încercat tatăl dumneavoastră să vă îndrepte spre muzică încă de mic? Ce v-a determinat să alegeți regia de film, mai ales că spuneați că muzica a fost prima dumneavoastră iubire?
Dimpotrivă, mi-a spus mereu să stau departe. Era profund dezamăgit de faptul că lumea muzicii are, de fapt, atât de puțin de-a face cu muzica în sine. Ego-ul și banii interferau constant, atrăgând în jurul lor prea mulți intriganți și manipulatori. O lume murdară, de care voia să mă protejeze. Dar, în cele din urmă, ajungea mereu la concluzia că alegerea îmi aparține în totalitate. Datoria lui era să mă informeze și să-mi ofere avertismentele necesare. Viața era a mea, să o trăiesc cum consider.
Nu am perceput asta neapărat ca pe o veste proastă, pentru că aș putea spune același lucru despre lumea cinematografiei. Realitatea e că, înțelegând ce reprezenta el în universul muzicii clasice, era pur și simplu imposibil să-i calc pe urme. Oricât de mult am iubit muzica, a trebuit să-mi găsesc propriul drum și propria voce, pentru a evita confuziile și comparațiile periculoase. Și pentru a reuși să definesc cine sunt cu adevărat. Poate că am complicat lucrurile mai mult decât era nevoie. Dar așa simțeam atunci.
Așa că obiectivul meu personal a devenit acela de a face filme și de a spune povești frumoase, folosind o dinamică reală între imagine și sunet. Astfel, puteam rămâne conectat la sunet și la „rămășițele acelor momente muzicale magice. Doar într-o altă formă.
Tatăl dumneavoastră s-a stins din viață la 84 de ani, cu puțin timp înainte să apară „Grădina lui Celibidache. V-a sprijinit în acest demers, era mândru de dumneavoastră?
Deloc. Dimpotrivă, considera că era o pierdere totală de timp să fie filmat din toate unghiurile și în diverse situații. Detesta ca atenția să fie concentrată asupra lui, în loc să se îndrepte spre muzică sau alte aspecte cu adevărat semnificative. Din păcate, nu a apucat să vadă versiunea finală a filmului.
Totuși, am avut norocul să împărtășesc cu el satisfacția mea de a fi găsit echilibrul potrivit, adevărata armonie în procesul de montaj. Am avut acest moment împreună cu câteva zile înainte de a se stinge din viață. I-am spus că nimic nu mai putea afecta echilibrul filmului, că nici măcar o ofertă extrem de profitabilă din partea unui mare studio nu m-ar fi convins să scurtez filmul nici măcar cu un cadru! A zâmbit și m-a privit cu acei ochi pe care nu îi voi uita niciodată. Privind în urmă, simt că, pentru prima dată, m-a privit cu un soi de admirație, ca o validare a alegerilor mele. A trebuit să plec a doua zi pentru a finaliza montajul la München. Se pare că, în ziua următoare, i-a spus mamei: „Miki (n. red. familia și prietenii îi spun așa pentru că în copilărie a fost fan Mickey Mouse) va fi bine. A murit o zi mai târziu.
A purta un nume cu o asemenea rezonanță vine, fără îndoială, cu o formă de presiune – o așteptare constantă din partea celor din jur. Ați simțit această presiune? Cum ați reușit să vă construiți propria voce artistică, fără să fiți copleșit de forța numelui Celibidache?
Este pur și simplu imposibil să eviți presiunea. Este uriașă, mai ales atunci când ești, într-un fel, aliniat cu propria conștiință. M-a forțat să mă țin cât mai departe de atenția publică, să mă caut pe mine însumi – adesea în zadar – și să încerc cu adevărat să-mi găsesc propria identitate. Cinematografia a fost refugiul meu intim. Iar prin scrierea propriilor povești, îmi construiesc propriile universuri, cu speranța că multe dintre ele vor fi ecranizate într-o zi… Dar, sincer vorbind, mi-a luat foarte mult timp să accept această realitate și să o gestionez rațional. Dacă sunt cu adevărat sincer cu mine, probabil că încă sunt în căutare și voi fi toată viața.
Dacă ați putea alege un moment din viața tatălui dumneavoastră pe care să-l retrăiți alături de el, care ar fi acela?
Să-l iau încă o dată în brațe și să-l strâng la piept cu toată ființa mea.
Mama dumneavoastră, Ioana Celibidache, a scris o carte, „Sergiu, altfel, în care cu siguranță ați descoperit lucruri despre tatăl dumneavoastră pe care nu le știați. Ce vi s-a părut mai surprinzător?
Am auzit majoritatea poveștilor pe care le împărtășește în această carte intimă, „Sergiu, altfel. Ce mi s-a părut poate cel mai amuzant a fost faptul că avem aceleași povești notate undeva, dar cu detalii diferite ici și colo. Asta subliniază imaginația extraordinară a mamei mele și felul în care reușea să o transpună în cuvinte. Totodată, confirmă că o poveste este mereu relatată prin ochii și subiectivitatea celui care o spune.
Soția dumneavoastră, Adela Vrînceanu Celebidachi, de asemenea activează în domeniul artistic, fiind producătoare de film. Dat fiind că povestea dumneavoastră de dragoste este înconjurată de o undă de mister, mi-ar plăcea să ne povestiți mai multe. Cum v-ați cunoscut? Ați avut parte de o primă întâlnire demnă de un scenariu de film?
Haha! Un film în sine, cu siguranță! (zâmbește) Ne-am cunoscut prin intermediul nepoților mei, care au venit la mine cu ideea de a lansa o revistă TV pe care am numit-o atunci „Oblique TV Magazine. Deși părea foarte inteligentă și receptivă, mi s-a părut puțin pretențioasă și ușor distantă. De fapt, mi s-a părut cu adevărat insuportabilă! (zâmbește) Cred că, în acel moment, sentimentele erau perfect reciproce. Totuși, i-am apreciat profesionalismul și inteligența. Era, probabil, deja cel mai valoros membru al echipei.
Ani mai târziu, ne-am întâlnit întâmplător la un pahar, pe o terasă din București, ca să vedem ce mai e nou în viețile noastre. Doi ani mai târziu, eram căsătoriți. (zâmbește)
Sunteți căsătoriți din 2014, deci putem vorbi deja despre un mariaj longeviv – unul care a crescut frumos în timp, nu doar în plan personal, ci și profesional, prin proiectele artistice pe care le-ați construit împreună. Cum se împletesc viața de cuplu și cea profesională în relația dumneavoastră cu Adela?
Mulți ar spune că este exact ceea ce trebuie evitat. Și pot înțelege de ce. Dar, în cazul nostru, am ales să lucrăm împreună cu același grad de încredere și respect cu care am intrat în căsnicie. Pentru a colabora la un film, Adela trebuia să susțină sau, cel puțin, să aibă încredere în viziunea mea artistică, iar eu trebuia să cred în abilitățile ei și să am încredere că va reuși să atragă și să gestioneze întregul buget necesar. Producția și regia sunt două departamente opuse, care, din păcate, intră adesea în conflict. Dar noi am refuzat să ne lăsăm blocați de problemele sau dificultățile care apar zilnic. Ne-am asumat misiunea de a găsi soluții de fiecare dată, bazându-ne pe acea idee primordială de respect. Asta nu înseamnă că nu am avut tensiuni sau certuri, dar am găsit mereu o cale de a le aborda și de a le rezolva împreună.
Soția dumneavoastră este producător și la „Cravata Galbenă. Care a fost cel mai frumos sau neașteptat moment trăit împreună în timpul unui proiect? Dar în viața personală?
Momentul în care am semnat cu John Malkovich. Am știut atunci că filmul nu doar că era pornit, ci era deja finalizat și rulat în cinematografe, chiar înainte să începem filmările propriu-zise. Știam că îl vom aduce pe ecrane, indiferent de obstacole. Și totul depindea doar de noi să facem să se întâmple asta. În viața personală, cu siguranță nașterea lui Scarlett. Iar apoi, nașterea Siennei. Cele două momente cele mai frumoase din viața noastră împreună.
În puținele imagini de familie disponibile în social media, am văzut câteva fotografii în care apăreți și alături de copii și mi-ar plăcea să ne povestiți mai multe despre ei. Cum este Serge Celebidachi ca tată?
Cred cu modestie că adevărata mea bogăție vine din familie. Am fost binecuvântat cu 7 copii care mă completează în fiecare zi prin felul în care evoluează și interacționează cu lumea. Sunt profund recunoscător vieții pentru că m-a binecuvântat de 7 ori, la cel mai înalt nivel posibil. Am simțit mereu responsabilitatea de a-i educa într-un anumit fel, în care libertatea se câștigă prin cunoaștere. Cu alte cuvinte, pentru a putea alege liber o direcție, trebuie să aduni informații din toate sursele (corecte) și din toate direcțiile. De la școală până la viață. De aceea, am pus întotdeauna educația pe primul loc, desigur, după sănătate. Cât despre competențele mele ca tată, ar trebui să-i întrebați pe ei. Unii ar spune că am fost prea sever și că am avut – și încă am – așteptări prea mari de la ei. Alții ar spune exact opusul, așa că e greu de tras o concluzie. Tot ce știu este că tot ce am făcut pentru ei am făcut cu inima și cu deplină conștiință, având mereu bunăstarea lor ca prioritate.
Copiii dumneavoastră cresc într-un univers în care numele Celibidache poartă o moștenire artistică impresionantă, dar și o poveste de familie plină de sensibilitate. Ce fel de valori încercați să le transmiteți?
Am încercat să le transmit valorile fundamentale pe care le-am primit de la părinții mei: să fie liberi în alegerile lor, fără să uite niciodată de cei aflați în nevoie pe drumul lor. Să fie corecți, sinceri, să se dedice pasiunii lor și, cel mai important, să o facă cu toată inima și cu tot sufletul. Să creadă în bine. Și să creadă că binele va învinge întotdeauna. Dumnezeu este de partea noastră.
Ce le-a povestit copiilor despre bunicul lor
Ce le-ați povestit copiilor despre tatăl dumneavoastră? Ce au întrebat ei și ce ați simțit că trebuie să le transmiteți despre cine a fost și ce a însemnat pentru dumneavoastră?
Le-am povestit câteva aspecte din parcursul inspirațional al tatălui meu și principalele puncte din filosofia sa – cele pe care le-am considerat relevante și aplicabile în viața lor. Printre ele, ideea budistă de a încerca mereu să reduci suferința celorlalți, convingerea că viața este așa cum este și că trebuie să crezi în tine fără să uiți de existența și participarea activă a lui Dumnezeu, chiar dacă nu este întotdeauna vizibilă cu ochiul liber. Și, nu în ultimul rând, să nu faci lucrurile pe jumătate, ci întotdeauna cu tot sufletul. Să te dăruiești complet, cu toată conștiința ta, și să te conectezi cu universul pentru ca lucrurile să se împlinească. Să nu te îndoiești niciodată de tine. Să trăiești.
Și-au exprimat dorința de a vă călca pe urme, de a duce mai departe acest nume în zona artistică sau au alte pasiuni?
Nu chiar. Nu am insistat niciodată asupra a ceea ce au fost cu adevărat tatăl meu, părinții mei. A fost o povară pe care am purtat-o toată viața și, sincer, am fost bucuros să o las puțin în urmă. Prefer să-i las să devină curioși în timp și să le răspund la întrebări atunci când apar. M-a bucurat curiozitatea lor, dar nu mi-am dorit niciodată ca ei să simtă presiunea de a continua ceva din trecut doar din obligația unui nume sau a unei tradiții. Pentru mine, asta ar fi opusul libertății. Am considerat că este mai sănătos pentru ei să-și găsească propriul drum și propriul loc în afara acelei realități. Dacă vreunul dintre ei ar fi manifestat un interes irevocabil pentru muzică, artă sau cinematografie, aș fi fost – și sunt în continuare – acolo să-l încurajez, ca întotdeauna.
Dincolo de cinema și muzică, ce vă aduce bucurie în viața de zi cu zi? Există lucruri simple care vă relaxează? Știu, de exemplu, că tatăl dumneavoastră a jucat fotbal în tinerețe…
Întotdeauna mă bucur de un meci bun de fotbal. În adolescență, jucam cu multă pasiune. De asemenea, am jucat destul de mult tenis și încă îmi place să joc cu prietenii sau copiii mei. Dacă timpul îmi permite, mă simt foarte bine în apropierea apei și aș prețui oricând o zi petrecută pe mare, alături de familie și prieteni. În general, îmi plac mult reuniunile de familie în care ne petrecem timpul împreună. Mi se pare esențial să te poți bucura de o masă bună, o poveste frumoasă și un joc de societate, înconjurat de râsete și voie bună.
Privind în urmă, aveți vreun regret? Dacă nu ați fi mers pe această cale artistică, ce alt drum credeți că v-ar fi putut defini? Sau simțiți că, într-un fel, destinul v-a condus exact acolo unde trebuia să fiți?
Poate mi-ar fi plăcut să am curajul să compun. Adesea, o scenă proaspăt scrisă îmi apare în minte împreună cu o melodie nouă, care vine de undeva. Și invers, o melodie care se ivește de departe invită uneori la o nouă vizualizare și la nașterea unei noi scene. Am păstrat acest dialog interior până în ziua de azi. Dar, în ansamblu, simt că sunt „aliniat cu Universul și am convingerea că lucrurile s-au întâmplat exact așa cum trebuia.
După un proiect atât de personal precum „Cravata Galbenă, care a fost visul dumneavoastră de-o viață, ce urmează? Aveți deja în minte o nouă poveste, un alt univers artistic pe care doriți să-l explorați?
Unul dintre cele mai mari visuri ale mele a fost să pot realiza „Cravata Galbenă. Cu toate acestea, sertarele mele sunt adânci și pline de povești frumoase, care așteaptă momentul potrivit să iasă la lumină. O poveste pasională, pe care am păstrat-o în secret o vreme, este un proiect despre viața și arta lui Brâncuși. Din nou, la momentul potrivit – și cu bugetul necesar – aș lua în considerare să-i dau viață. Dar, mai întâi, să vedem unde ne aflăm după această experiență extraordinară.
Sursa foto: Facebook