Ce greutăți a întâmpinat actrița și regizoarea Alina Șerban din cauza discriminării: "A fi rom în România te făcea să te simți inferior și această discriminare te făcea să te disprețuiești pe tine. Erai de acord cu ce se zicea. Și azi mă lupt cu complexul de inferioritate" / EXCLUSIV

Are o poveste pe care, dacă ai vedea-o ecranizată, nu ai crede-o nici într-o mie de ani, pentru că, teoretic, doar imaginația unui scriitor poate plăsmui astfel de personaje și situații… Practic, este cât se poate de reală, la fel ca și spectaculoasa ei viață. Actriță, dramaturg, scenaristă și regizoare, tânăra și talentata Alina Șerban a avut parte de o adolescență tristă după ce a intrat în Sistemul de Protecție a Copilului, cunoscând apoi și fața cea mai urâtă a sărăciei. Cum a ajuns o copilă de etnie romă, care s-a lovit permanent de rasism și discriminare, să intre din prima și printre primii la UNATC, apoi să studieze în America și Anglia și să aibă un parcurs profesional fabulos aflați dintr-un interviu care produce, literalmente, piele de găină.

CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE MARTIE, GRATIS, AICI!

Alina, în timp ce mă documentam pentru interviu, s-a mai petrecut ceva notabil în cariera ta…Tocmai ai primit Ordinul „Meritul Cultural, în grad de Cavaler, Categoria D – Arta spectacolului! Hai să le spunem cititorilor noștri că nu ești doar o actriță extrem de talentată, ci și dramaturg, scenaristă și regizoare. Și, ca să pun punctul pe „i, ești prima regizoare romă de teatru și film din România. Ai bifat tot ce ți-ai propus până la 36 de ani?

Nu mi-am propus niște pași anume până la 36 de ani. Cred că nimeni nu își poate propune, având în vedere că este foarte dificil să fii artist în ziua de azi. M-am bucurat de fiecare nou spectacol, de fiecare nou proiect când luam un casting. Așa că nu pot să spun că am urmat un plan și am realizat tot ce
mi-am propus. Pot, însă, să spun ce mi-am propus de acum înainte, și anume: să lucrez mai mult la mine, la sănătatea mea și la relaxarea mea. Și, de ce nu?, să-mi descopăr feminitatea. Trebuie să fie pe undeva.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cât am cheltuit la Târgul de Crăciun din Craiova. Toate prețurile de la mâncare și băutură, de la cele mai ieftine până la cele mai scumpe / REPORTAJ EXCLUSIV

Ai un background profesional absolut intimidant, trebuie să recunosc. Ai studiat la UNATC, apoi la New York University – Tisch și ai absolvit un master la Royal Academy of Dramatic Art, Londra. Asta în condițiile în care ești prima din familia ta care a absolvit liceul. Ce ți-a dat putere, ce te-a ambiționat și ce te-a făcut să mergi înainte?

Încă de la început, cea mai mare pute- re mi-a dat-o mama mea, care m-a făcut să cred în mine, indiferent de condițiile de trai și de ceea ce mi se spunea la școală. Ea a fost fundamentul pe care s-a dezvoltat încrederea mea în mine, iar dacă au fost momente când acesta se clătina, am avut și alți oameni în care să mă încred, de la care să mă inspir și să-mi iau puterea. Apoi, mai este faptul că mereu am crezut și cred cu adevărat în ceea ce fac. Chiar cred că poveștile ne aduc împreună și aceasta a fost misiunea mea: să aduc cât de puțin bine în lume prin proiectele mele. Asta m-a mânat, indiferent de obstacolele peste care a trebuit să trec.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Elena Udrea rămâne în închisoare, după ce Curtea Supremă a respins cererea de revizuire a condamnării. De ce fostul ministru al Turismului se află la Penitenciarul Târgşor

Ai cunoscut sărăcia în cea mai neagră formă a ei și, din nefericire, ai intrat și în Sistemul de Protecție a Copilului. Aș vrea să ne povestești despre primii ani din viața ta, despre momentele grele prin care ai trecut, pentru că ești o inspirație pentru mulți tineri care se confruntă cu greutăți.

M-am născut într-o familie și în niște condiții absolut normale, poate chiar privilegiate. La început, eram chiar o „bogătană răsfățată cu toate păpușile Barbie din lume. Pe la opt ani a început viața mea să fie ca un roller-coaster, atunci când ne-am pierdut casa și tot ce aveam. După aceea, a fost tot mai rău, mai ales de la unsprezece ani încolo. În Sistem am intrat pe la șaptesprezece ani.

Vezi galeria foto

Citește și: Mirela Retegan a refăcut Gașca Zurli. Cine sunt noile personaje: „Am multă energie și idei. Fenomenul Zurli este model, inspirație și motivație pentru foarte mulți oameni'

Citește și: Deea Maxer, despre căsătoria cu Robert Drilea: „Dacă m-ar fi cerut după 2 luni de relație, în nebunia mea de îndrăgosteală, aș fi acceptat”

Citește și: Alexandra Stan, detalii despre viața amoroasă după ce și-a asumat relația cu milionarul Darcy Troch: „Am învățat să nu compromit valorile mele pentru a mulțumi pe altcineva. Nu voi mai accepta niciodată…” Ce spune despre o nouă căsătorie și copil/ EXCLUSIV

Citește și: Andreea Sasu, primele declarații despre împăcarea cu Philipp Plein și despre sarcină: „Suntem împreună de un an. Lumea judecă prin ceea ce vede, dar situația…”

Alina Șerban: „Am avut privilegiul să am părinți până la o vârstă”

Am avut privilegiul să am părinți până la o vârstă, privilegiu inestimabil când te vezi în Sistem și resimți trauma abandonului. Eu am simțit-o chiar dacă ai mei nu m-au abandonat. Dar am descoperit, în toate situațiile, chiar și în UK, când am fost singură într-o țară străină și nu aveam permis de muncă, că sunt oameni care o duc și mai rău, lucru care mă făcea să văd privilegiile pe care le aveam, oricât de dificilă mi se părea situația mea. De exemplu, chiar și când am ajuns să stau într-o casă de chirpici, la neamurile tatălui meu, ai mei credeau în importanța educației.

Ei știau să scrie și să citească și încercau să mă ajute atât cât puteau. Erau alți părinți în curte care nu știau să scrie și să citească și le era mai greu să-și ajute copiii. Erau mult mai săraci decât noi. În UK, când nu aveam permis de muncă, am cunoscut un tânăr din Somalia, care nu avea dreptul să aplice pentru permis. Eu puteam să aplic să-mi iau permisul. Tânărul se bucura totuși că în Londra el și familia lui erau în siguranță, pentru că în Somalia nu erau. Dacă ne uităm cu atenție în jur, putem să vedem că lumea e mult mai complexă și mai vastă decât ne putem imagina. Am încercat mereu să dau 100% din mine pentru un vis și, dacă acesta nu se împlinea, însemna că nu era, de fapt, pentru mine. Și asta fără să mă înverșunez pe un singur drum, făceam cât ținea de mine și mai departe nu. E complicat, dar mergem mai departe.

Ce greutăți a întâmpinat actrița și regizoarea Alina Șerban din cauza discriminării

Nu e ca și cum am putea să ascundem elefantul din cameră, pentru că discriminarea și rasismul sunt un subiect arzător în România… Așadar, cum ai resimțit tu în copilărie și adolescență, dar și mai târziu faptul că ești de etnie romă? În ce măsură ai avut de suferit din cauza asta, cum stă treaba, de fapt, cu egalitatea de șanse?

Mi s-a întâmplat, desigur. Am început să fac ceea ce fac pentru că mi-am dorit foarte mult ca oamenii să mă vadă așa cum sunt. Pe sub piele suntem absolut la fel. Au fost multe contexte și, din păcate, încă mai sunt, pentru că peste etnie se mai pune și faptul că sunt femeie și, precum știm, sunt încă foarte multe domenii unde sunt încă foarte puține femei și se simte asta în mediul profesional. Iar când eram în sistem, acesta era încă un lucru pe care urma să îl ai de dus. Deci o triplă discriminare. Unu: că erai căminist, că nu aveai familie și nu erai „normal; doi: că erai fată și toată lumea zicea: „A, nu plânge ca o fată! sau „Te porți ca o fată!; și trei: mai erai și de etnie romă.

De fapt, oamenii mă făceau să mă simt inferioară. A fi rom în România te făcea să te simți inferior și această discriminare te făcea să te disprețuiești pe tine. Erai de acord cu ce se zicea. Și azi mă lupt cu complexul de inferioritate. Atunci când sunt într-o cameră cu mai multe femei, mă întreb ce caut eu acolo, lucru la care se mai adaugă și că sunt de etnie romă. Deși, după atâția ani de muncă, mi-am câștigat locul cu vârf și îndesat în multe camere, complexul încă mă urmărește.

Alina Șerban: „Faptul că am spus că sunt de etnie romă mă pune într-o căsuță restrictivă”

Pot să spun că și după Royal Academy, Cannes, toate premiile pe care le am, nu sunt egală în șanse cu mulți artiști de la noi. Faptul că am spus că sunt de etnie romă mă pune într-o căsuță restrictivă, din punct de vedere artistic. Dar asta e, din păcate. Asta e societatea, lumea în care trăim. La egalitatea de șanse, mai avem mult de lucru, chiar dacă lucrurile stau mai bine pentru generațiile viitoare decât au stat pentru mine. Lumea e mult mai deschisă acum față de acum cincisprezece ani, când am început eu. Oamenii sunt mai atenți, dar tot mai e de muncă.

De ani buni, prin intermediul proiectelor tale de film și teatru, lupți împotriva tuturor formelor de discriminare și, nu în ultimul rând, lucrezi în ateliere de teatru și film cu tineri din centre de plasament. Care sunt cele mai dificile situații cu care te-ai confruntat, dar și cele mai inspiraționale exemple ale unor tineri care au reușit, în pofida mediului din care provin?

Sunt foarte multe situații, pe cât de dureroase, pe atât de inspiraționale. O situație de care îmi aduc aminte acum este că am vizitat, de curând, pe unul dintre copiii cu care mai lucrez la spital și m-a supărat să îl văd trist, să văd singurătatea în ochii lui. Era singur în pat, iar pe celălalt pat era un copil cu mama lui. A fost foarte dureros. I-am dus un ursuleț care să-i poarte de grijă. Și azi, când mai vorbim, îmi spune că au grijă unul de celălalt. Tot pentru acești copii, aflați în situații dificile, fac aceste proiecte, pentru ca ei să afle unii despre alții, pentru ca societatea să afle povești de genul acesta și pentru ca lumea să vadă că „normal înseamnă multe lucruri: nu doar să ai familie, să fii heterosexual și nerom. Toate scurtmetrajele pe care le-am făcut sunt despre tineri pe care eu însămi îi consider modele și sunt absolut încântată să văd că au reușit în pofida atâtor obstacole. Vă invit, de câte ori se poate, să le vedeți poveștile și să vă minunați și voi. Să ne bucurăm împreună că există oameni ca ei.