De ce se călugăresc oamenii – reguli și restricții la mănăstire

Ne place să călătorim și nu ratăm mănăstirile ca obiective turistice. Le admirăm, ne bucurăm de liniștea covârșitoare și de starea de bine pe care ne-o oferă. Dar, când vine vorba despre cei ce viețuiesc în interiorul lor, nu ne străduim să le înțelegem alegerea.

Să-ți dedici complet viața divinității și credinței pare imposibil și chiar ciudat în zilele noastre. Iar traiul monahal este, de multe ori, luat în derâdere, fără a i se înțelege esența. Numai că cei implicați direct consideră că abia aceasta este adevărata viață. Și e greu de pătruns în profunzimea răspunsului la întrebarea „De ce se călugăresc oamenii?’. Dar poți găsi câteva explicații în cele cce urmează.

Ce sunt mănăstirile

Potrivit Regulamentului pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor, așezămintele monahale au menirea lor.

În cadrul Bisericii Ortodoxe Române fiintează ca asezăminte monahale: mânăstirea, schitul și metocul. Chiriarhul este conducătorul suprem al mănăstirilor, schiturilor și metocurilor care aparțin canonic de jurisdicția sa.

Înființarea, desființarea, precum și schimbarea unor astfel de asezăminte, din mănăstire de călugări în mănăstire de maici sau invers, se pot face numai cu aprobarea Sfântului Sinod, la propunerea Chiriarhului. Înființarea sau desființarea schiturilor și metocurilor, precum și schimbarea lor se pot face de către Chiriarhul locului, cu aprobarea Consiliului Eparhial.

Mănăstirea

Este un asezământ de rugăciune în care viețuiește o obște de călugări sau călugărițe. Aceștia au făgăduit înaintea lui Dumnezeu, în cadrul slujbei solemne de intrare în monahism, să-și petreacă viața în înfrânare, în sărăcie de bunăvoie și în ascultare. Există mănăstiri eparhiale, care țin de chiriarhul locului, și stavropighii, care se află permanent și direct sub jurisdicția patriarhală. O mănăstire este persoană juridică de drept public.

Schitul

Schitul este un așezământ monahal în care viețuiește, după aceeași rânduială ca și în mănăstire, o obște mai mică de călugări sau călugărițe. Și se află sub administrarea Centrului Eparhial sau a unei mănăstiri.

Metocul

Este un tot un așezământ monahal. Este alcătuit din case (chilii), locaș de cult, terenuri și alte bunuri. Dar poate deține numai locuințele călugărilor și curtea împrejmuitoare. În cadrul acestuia se administrează de către Centrul Eparhial sau, cu aprobarea Chiriarhului, și de către unele mănăstiri, numai câțiva viețuitori sau viețuitoare. Aceștia au datoria de a e ocupa corespunzător de bunurile încredințate.

Ce presupune traiul la mănăstire

Tot Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor prevede și regulile de viețuire. Astfel, „potrivit menirii sale, fiecare mănăstire sau schit, prin organele de răspundere, este datoare:

a) Să-și rânduiască astfel viața, încât să dea dovadă de aleasă și desăvârșită viață duhovnicească, de practicarea virtuților creștinești, de evlavioasă trăire la slujbele religioase, de bogată mângâiere sufletească și de pildă de viață creștinească, atât pentru viețuitorii ei cât și pentru închinători;

b) Să practice îndeletniciri potrivite cu sfintenia locului, atât spre folosul viețuitorilor cât și al credincioșilor, dovedind dragoste prin fapte bune față de Țară și neam (art. 77 din Statut).

În acest scop, în mănăstiri, cu aprobarea autoritătii bisericesti, se vor înființa:

a) Cursuri religioase pentru îndrumare monahală și misionară ce se vor ține în fiecare duminică și sărbătoare sau, la propunerea starețului (stareței), cu aprobarea Chiriarhului, și în alte zile din cursul săptămânii, imediat după vecernie.
b) Ateliere pentru: pictură, sculptură, strungărie, argintărie bisericească, cruciulițe, ceramică, croitorie, covoare, broderie artistică etc.;
c) Școli de cântăreți bisericești și Seminarii Teologice Monahale, cu aprobarea Sfântului Sinod.

De ce se călugăresc oamenii

Cei care aleg să îmbrace veșmintele monahale aleg calea sfințeniei. Și asta pentru că, prin sfințenie, omul ajunge la scopul pentru care l-a creat Dumnezeu. Ajunge la armonia cu el însuşi şi cu propriul Creator. Însă sfinţenia nu este o perfecţiune la care ajungem singuri. Este o unire cu iubirea întrupată, reprezentată de Cristos. Cel care obţine viaţa nouă în acest mod se găseşte pe sine însuşi şi devine sfânt.

„Calea sfințeniei este calea desăvârșirii în dragoste față de Dumnezeu și față de semeni, într-o continuă luptă cu nenumărate ispite și greșeli. Sfințenia este o realitate. Ea este starea de desăvârșire la care sunt chemați nu doar câțiva aleși, ci toți credincioșii. Toți câți ne-am îmbrăcat cu Hristos, la Botez, prin moartea și învierea împreună cu El., spune Pr. prof. dr. Alexandru I. Stan.

Sfântul este rupt de păcat, învinge ispita și rabdă suferințele provocate de ceilalți semeni. Strălucește prin harul primit de la Dumnezu, prin credință și prin fapte bune. Prin iubirea plină de bunătate își arată sfântul puterea de a ierta, de a alina, de a se ruga pentru alții. Și toate astea fără ca el sa devină un idol. Iată de ce se călugăresc oamenii.

De ce călugărie?

Potrivit Arhimandritului Mihail Daniliuc, „monahul nu se retrage din lume fiindcă tăgăduiește valoarea ei, ca bun plăsmuit de Dumnezeu, ci, dimpotrivă, pentru a o sfinţi prin rugăciunile din toată vremea. (…) Omenirea se arată interesată cu precădere de bunurile materiale, pe când călugărul hotărăște să păstreze sărăcia de bunăvoie. Dacă fiecare ins tinde să-şi afirme cu superioritate individualitatea, voind să-și domine semenii, ba chiar să supună și stihiile, monahul făgăduieşte ascultarea necondiționată și smerita cugetare.

În timp ce contemporaneitatea promovează cu o consecvență diabolică sexualismul, dezordinea sentimentală, prezentându-le ca stări firești omului, călugărul, dorind să devină înger în trup, renunță la aceste aspecte ale vieții. Și, depunând votul fecioriei, alege curăția și ordinea în toate.

Într-o realitate însingurată și izolată, supusă ideologiilor umaniste, pricepute să plăsmuiască „iaduri’ pământene, monahul își croiește o altă cale, ţintind către o destinație care nu însingurează și enclavizează, Cerul. Călugărul se opune insului modern, care a întors spatele lui Dumnezeu şi trăieşte în afara prezenţei Lui, chiar dacă uneori i se impune sau dă bine să se arate religios’.

Așa a început viața de obște

Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare, prăznuit an de an pe 11 ianuarie, este cunsccut ca fiind întemeietorul vieții de obște. A ajuns un călugăr desăvârșit, alegând viețuirea monahală încă din tinerețe. Inima curată, rugăciunea neîncetată, dragostea față de dumnezeieștile învățături l-au transformat într-un model demn de urmat. Biserica l-a numit începătorul vieții de obște datorită rânduielilor statornicite în mănăstirile pe care le-a păstorit din încredințarea episcopului.

Încă de foarte tânăr, a ales calea călugăriei, ucenicind, la Ierusalim, pe lângă mari reprezentanți ai Bisericii, de la care a deprins învățături legate de viața monahală. Apoi s-a retras în sihăstrie, alături de un pustnic numit Longhin, într-o peșteră aproape de Bethleem.

Vreme de o jumătate de veac a viețuit numai cu ierburi și plante din sălbăticie, rugându-se necontenit. Astfel, cu timpul, s-a dus vestea minunilor pe care le-a săvârșit prin credință nesfârșită și, treptat, i s-au alăturat mulți ucenici. Au înălțat o mânăstire alături de peșteră, punând astfel bazele a ceea ce astăzi este cunoscut drept „viață de obște’ în cadrul monahal.

„Ce frumos au trăit! Ce dăruire totală lui Hristos! Nu știm dacă pilda Sfântului Teodosie sau a altora ca el prezintă înaintea tinerilor de astăzi vreun interes oarecare. Poate, cel mult, le citesc viața și nevoințele din curiozitate. Câtor adolescenți li se aprinde astfel dorul de călugărie? Ca unul ce viețuiesc în mănăstire, vă mărturisesc cu tristețe că situații de acest fel sunt tot mai rare. Oare de ce?’, se întreabă retoric Arhimandritul Mihail Daniliuc.

De ce se călugăresc oamenii indiferent de vârstă

Iată cum explică Arhimandritul Mihail Daniliuc: „Într-o lume jertfită morţii, monahul se jertfeşte Învierii. Fapt adeverit de o rugăciune din slujba de călugărie: „Doamne, Dumnezeul nostru, primește pe robul Tău, care a lăsat poftele cele lumești și pe sine s-a adus Ție jertfă bineprimită’. Astfel, omul îşi redescoperă menirea sacerdotală: adică de a dărui totul, chiar pe sine, lui Dumnezeu.

Din păcate, mulți nu înţeleg rostul călugăriei într-o societate diriguită de ideologii materialiste, secularizante. De ce persistă în mintea unora eronata concepție că la mănăstire merg doar cei incapabili de a-şi stabili un alt rost? Dar oare scopul suprem al vieții pământene nu este de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu?

Or, existența călugărului în mănăstire tocmai asta și urmărește, petrecerea unei vieți cât mai aproape de Prototip. În rânduiala tunderii în monahism una din rugăciuni îndeamnă pe cel călugărit: „te povățuiesc la viața cea mai desăvârșită să ajungi, fiindcă, ai ales să te apropii și să slujești Domnului’.

Monahii au aceeaşi vocaţie ca sfinţii de odinioară: de a face pământul cer, iar nicidecum cerul, pământ. Aşadar monahismul nu trebuie să se înscrie în trăsăturile traiului cotidian, ci în viaţa lui Dumnezeu. Chiar dacă nu-și întemeiază o familie proprie, călugărul face parte din familia cea mare a Bisericii, trupul tainic al lui Hristos. El are datoria de a-L arăta pe Dumnezeu lumii.

Pentru aceasta trebuie să împlinească o condiție sine qua non, și anume să trăiască el mai întâi cu și în Dumnezeu, căci, așa cum spunea Sfântul Ioan Scărarul, „îngerii sunt lumină monahilor, iar vieţuirea monastică este lumina tuturor oamenilor’.’

Acte necesare pentru primirea în viața monahală

Regulamentul pentru organizarea vieții monahale și funcționarea administrativă și disciplinară a mănăstirilor prevede ca, la primirea în viața monahală, să se prezinte o serie de documente personale. Drept urmare, primirea în mănăstire, schit sau metoc a celor care doresc să intre în monahism se face numai cu aprobarea Chiriarhului.

Cel care dorește să intre în viața monahală este dator să înainteze Chiriarhului locului o cerere scrisă, însoțită de următoarele acte:

a) certificatul de naștere;
b) certificatul de botez;
c) actul de studii (solicitantul, dacă este minor, să fie absolvent al Școlii generale, cel puțin, și să aibă acordul părintelui sau tutorelui);
d) cazier judiciar;
e) certificat de stare civilă, din care să se constate că nu are nici una din obligațiile familiale prevăzute de Codul familiei;
f) recomandarea preotului paroh;
g) act privind stagiul militar și declarația că renunță la averea sa, donând-o rudelor sau mănăstirii;
h) fișa medicală privind starea sănătătii fizice și psihice.

Vârsta minimă pentru primirea în mănăstire, ca novice, este de 16 ani (cu acordul scris al părintilor sau tutorilor). Minorii vor depune și consimțământul scris al ambilor părinți sau al tutorilor.

La primirea în mănăstire, starețul / stareța va avea în vedere cercetarea amănunțită a noului venit: scopul venirii (vocație, decepție, interese personale), starea fizică și psihică, caracter, temperament, aptitudini, cunoștințe religioase, formare spirituală, hotărâre, impedimente.

Sursa foto: Shutterstock

Alte surse: doxologia.ro, nistea.com,

Citește și Cum devine sfânt o persoană obișnuită