De ce strănutăm sau lăcrimăm când ne uităm la soare?

Cuprins

1 De ce strănutăm sau lăcrimăm când ne uităm la soare
- 1.1 Din reflex
- 1.2 De la Aristotel citire
2 Ce se întâmplă în creier
- 2.1 Teoria „scurgerii de semnal” nervos
- 2.2 Teoria „parasimpatică'
3 Când și de ce apar lacrimile
4 Strănutul e un fenomen comun, dar diferit
5 Când poate deveni periculos
- 5.1 Riscurile sunt mari

Cam un sfert din populația lumii trăiește cu aceste senzații aparent bizare. Căci există momente percepute drept firești care ascund mecanisme surprinzător de complexe ale corpului uman. Iar unul dintre ele apare atunci când ieșim brusc în lumină puternică. Aproape instantaneu, simțim nevoia să strănutăm sau observăm că ochii încep să lăcrimeze. Pentru unii oameni, fenomenul este ocazional. Pentru alții, este aproape inevitabil de fiecare dată când privesc spre soare. Iar știința ne explică de ce strănutăm sau lăcrimăm când ne uităm la soare.

De ce strănutăm sau lăcrimăm când ne uităm la soare

Strănutul și lăcrimarea atunci când ne uităm la soare sunt reacții naturale ale corpului, cauzate de modul în care sistemul nervos procesează lumina intensă. Pentru unii oameni, aceste reflexe sunt mai pronunțate din cauza geneticii și a sensibilității nervoase. Însă, în cele mai multe cazuri, ele sunt complet normale și inofensive. Căci corpul uman este construit să ne protejeze permanent. Iar aceste mici reacții automate sunt dovada clară că organismul lucrează constant pentru a menține echilibrul și sănătatea ochilor. Uneori, chiar și un simplu strănut în lumină puternică poate spune o poveste fascinantă despre felul în care funcționează creierul uman.

Din reflex

Strănutatul sau lăcrimatul când ne uităm la soare este de fapt un reflex comun. De altfel, se regăsește chiar și în scrierile lui Aristotel, încă din secolul al IV-lea înainte de Hristos. Chiar și după peste două milenii, știința nu a reușit să îl explice complet. Dar l-a numit reflexul fotic al strănutului sau, academic, sindromul ACHOO (Autosomal Dominant Compelling Helio-Ophthalmic Outburst – sindromul autosomal dominant de explozie helio-oftalmică constrângătoare).

Este vorba despre acea reacție a organismului care te face să strănuți în momentul în care ești expus brusc la lumină puternică. De obicei se întâmplă la soare, dar poate fi provocată și de blițul camerei foto sau de reflectoarele de pe o scenă a unui teatru sau concert. Nu este o boală. Nu este o alergie. Este un reflex neurologic moștenit, prezent la o mare parte a populației. Unele studii studii spun că ar afecta între 18 și 35% din populația lumii. Iar un studiu german din 2017 a găsit o prevalență de 57% în populația testată. Cu alte cuvinte, dacă strănuți ori lăcrimezi când ieși dintr-un tunel sau te uiți spre cer, te numeri printre alte milioane de oameni care pățesc la fel.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată apartamentul de 350.000 de euro al lui Cătălin Botezatu din Dubai: "Este la etajul 54, are priveliștea către Ocean!"

De la Aristotel citire

Primul om care a documentat această ciudățenie a corpului uman a fost chiar Aristotel. Filozoful grec a observat că privitul spre soare provoacă strănutat și a propus o explicație. El consemna căldura soarelui ca fiind cea care încălzește nasul și că nasul ar reacționa pe măsură, expulzând aerul. Era o presupunere eronată, dar o observație remarcabilă pentru vremurile secolului al IV-lea î.Hr. Multe secole nu a mai preocupat pe nimeni de ce strănutăm sau lăcrimăm când ne uităm la soare.

Dar acest reflex dubios a apărut din nou în literatura medicală în 1954. Cercetătorii l-au descris atunci pentru prima dată în mod formal. Și i-au oferit și primul acronim, ACHOO, construit cu deliberată ironie academică. O dovadă că oamenii de știință au umor. Pentru necunoscătorii limbii engleze, ACHOO s-ar putea citi și ca onomatopeea care exprimă strănutul, cunoscută în limba română drept „hapciu'.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată apartamentul în care locuiește Amna. A costat 160.000 de euro și a fost decorat modern: „Micuț, drăguț, că nu îi trebuie nimănui nimic mai mult de atât în viață”

De atunci, cercetătorii au confirmat că reflexul este genetic, că urmează un model de transmitere autosomal dominant. Ceea ce înseamnă că, dacă unul dintre părinți îl are, există o șansă de 50% să îl moștenești. Și nu este legat de o anumită lungime de undă a luminii, ci de schimbarea bruscă a intensității luminoase. Așadar, nu neapărat lumina în sine e de vină, ci tranziția de la întuneric la lumină puternică.

Ce se întâmplă în creier

Strănuitul și lăcrimatul la lumina soarelui sunt două fețe ale aceleiași inscripții neurologice. Sunt reflexe de protecție activate de creierul care încearcă să gestioneze o schimbare bruscă și intensă de stimul vizual. Primul este un produs al confuziei nervului trigemen. Al doilea este un mecanism de protecție lacrimal bine calibrat. Ambele au rădăcini în neurologia complexă a feței și a ochilor. Mecanismul exact al reflexului fotic de strănut nu este pe deplin înțeles. Și aceasta este una dintre cele mai oneste mărturisiri pe care știința medicală le face. Există, însă, mai multe teorii bine documentate care împreună construiesc o imagine plauzibilă.

Teoria „scurgerii de semnal” nervos

Cea mai acceptată explicație la de ce strănutăm sau lăcrimăm când ne uităm la soare pornește de la arhitectura nervului trigemen. Este acel nerv care transmite senzații de la față, inclusiv de la ochi și de la nas, spre creier. Nervul trigemen are mai multe ramuri, iar două dintre ele sunt relevante în context. Ramura oftalmică, ce deservește ochii, și ramura maxilară, care deservește nasul și sinusurile, sunt responsabile.

Când lumina puternică lovește ochii brusc, nervul optic transmite un semnal intens spre creier. Teoria susține că, în creierele unor oameni, acest semnal intens „scapă” sau interferează cu ramurile adiacente ale nervului trigemen. Mai ales cu cea care deservește nasul. Creierul interpretează greșit această interferență ca pe o iritație nazală și declanșează răspunsul reflex standard, strănutul. Este, practic, un caz de confuzie neuronală. Creierul primește un semnal vizual și îl traduce parțial ca pe un semnal nazal. Anatomia nervilor cranieni, cu ramificările lor care se învecinează și se împletesc, face posibilă această „scurgere” de informație.

Cercetătorii de la NCBI descriu sindromul ACHOO ca implicând posibil o hiperexcitabilitate a cortexului vizual ca răspuns la lumină. Iar aceasta duce la o activare mai puternică a zonelor somatosenzoriale secundare. Mai simplus spus, lumina puternică activează anumite zone ale creierului care, în mod normal, procesează senzații corporale, inclusiv de la nivelul nasului.

Teoria „parasimpatică'

O altă teorie implică sistemul nervos autonom parasimpatic. Este vorba despre sistemul care controlează funcții involuntare precum bătăile inimii, digestia și secreția lacrimală. Lumina puternică activează un circuit care trece prin nucleul pretectal olivar. Este o structură din trunchiul cerebral implicată în reflexul pupilelor. Și ajunge la nucleul salivator superior, care controlează sistemul parasimpatic. Activarea acestui circuit crește fluxul de sânge în ochi și stimulează secrețiile, inclusiv pe cea lacrimală și, uneori, nazală. Când secreția nazală crește brusc, nasul reacționează prin strănut.

Studii de specialitate au confirmat că lumina puternică activează acest fenomen printr-un mecanism intraocular condus de un circuit sensibil la lumină și de creșterea fluxului nervos parasimpatic spre ochi. Cu alte cuvinte, ochiul însuși funcționează ca un transformator care convertește lumina în semnal nervos. Și ajunge ulterior la alte structuri, controlând lăcrimarea.

Când și de ce apar lacrimile

Dacă strănuitul la soare este un reflex cu protagoniști multipli și mecanisme disputate, lăcrimatul la lumina puternică are o explicație mai bine documentată. Și are la bază același nerv trigemen. Când lumina puternică lovește retina, pupila se contractă rapid. Concomitent, semnalul luminos trece prin nucleul pretectal olivar și activează sistemul parasimpatic. Acesta, la rându-i, trimite comenzi spre glandele lacrimale. Iar ele produc lacrimi ca răspuns de protecție. Umezesc suprafața ochiului și reduc cantitatea de lumină care poate pătrunde în ochi.

Este un mecanism de protecție, lacrimile acționând ca un filtru optic lichid care reduce intensitatea luminoasă percepută de retină. Oamenii cu ochi mai deschiși la culoare sunt în general mai sensibili la lumina puternică și lăcrimează mai ușor. Tocmai pentru că irisul lor pigmentat mai slab filtrează mai puțin lumina care ajunge la retină.

Cercetătorii de la Universitatea din Minnesota și de la PubMed au identificat că neuronii din zona de tranziție Vi/Vc a trunchiului cerebral, principala zonă de terminație a fibrelor senzoriale trigemene care inervează ochiul, codifică intensitatea luminii. Iar blocarea acestei regiuni a prevenit complet creșterea volumului de lacrimi indusă de lumina puternică. Astfel, s-a confirmat rolul nervului trigemen în reflexul lacrimal fotic.

Strănutul e un fenomen comun, dar diferit

Un strănut obișnuit este, în esență, o explozie defensivă. Fie că este vorba despre praf, polen, fie de o răceală, mucoasa nazală detectează un iritant. Și trimite un semnal de alarmă spre centrii de control din trunchiul cerebral. Răspunsul este violent. Inspirăm profund, mușchii toracici și abdominali se contractă, apoi expirăm exploziv, cu o viteză impresionantă de până la 160 km/h, capabilă să expulzeze 40000 de picături de aerosoli.

Strănutul fotic are același mecanism de execuție. Dar sursa semnalului declanșator este cu totul diferită. Nu există niciun iritant în nas. Singurul stimul este lumina, filtrată greșit de creier ca pe o iritare nazală. Aceasta este tocmai ciudățenia fundamentală a sindromului ACHOO. Ochiul declanșează un reflex de protecție al unui alt organ, nasul, fără ca acesta din urmă să fi primit vreun stimul real.

Deși afectează între un sfert și o treime din umanitate, sindromul ACHOO este surprinzător de puțin studiat și la fel de puțin recunoscut de cei care îl au. Și asta pentru că strănutul este un act atât de firesc și de frecvent încât conexiunea cu lumina poate trece complet neobservată ani de zile.

Când poate deveni periculos

Reflexul fotic al strănutului este considerat complet benign și nu indică o problemă medicală. Totuși, există anumite situații în care poate deveni incomod sau chiar riscant. Un strănut puternic poate închide involuntar ochii pentru câteva secunde, ceea ce poate crea momente periculoase.

Imaginează-ți că ești la volan, ieși dintr-un tunel întunecat pe o autostradă însorită și că strănuți de două-trei ori consecutiv. Ochii se închid involuntar. Capul se înclină. Atenția scade. Timp de o fracțiune de secundă, nu mai controlezi mașina. La 130 km/h, acea fracțiune de secundă înseamnă 10-15 metri parcurși „în orb”.

Riscurile sunt mari

Ei bine, acest fenomen este și mai riscant în domeniul aviației. Sindromul ACHOO a intrat în literatura de specialitate militară când cercetătorii au identificat că reflexul fotic de strănutare poate reprezenta un factor de risc pentru piloții de luptă. Și asta din cauza luminii solare puternice și a reacțiilor precise necesare pentru controlul aeronavei.

Pentru pilotul unui avion de vânătoare, un episod necontrolat de strănutat în timpul luptei aeriene îl poate incapacita exact în momentul în care concentrarea sa ar trebui să fie maximă. Un studiu a investigat reflexul fotic tocmai din perspectiva acestui risc pentru piloții militari. Și a confirmat că reflexul nu este mediat de o lungime de undă specifică a luminii, ci de schimbarea intensității. Iar asta înseamnă că orice tranziție bruscă de la lumină la întuneric sau invers poate declanșa un episod problematic.

Deloc de ignorat este și domeniul chirurgiei. Nu e deloc plăcut să se întâmple așa ceva în sala de operații. Pacienții aflați sub anestezie ușoară sau sedare pot strănuta involuntar. Strănuitul necontrolat în timpul procedurilor dentare sau oftalmologice, când lumini puternice sunt îndreptate spre fața pacientului, ne expune la risc.

Deși strănutul și lăcrimarea la soare sunt reacții normale, există și situații în care pot avea alte cauze. Și e nevoie de sfatul unui specialist. Durerile oculare, vederea încețoșată, sensibilitatea extremă la lumină, lăcrimarea persistentă și roșeața severă sunt simptome care pot indica prezența altor afecțiuni.

Sursa foto: Shutterstock

Alte surse: wikipedia.org, clevelandclinic.com, PubMed, bbc.com, healthline.com,

Citește și De ce te trezești mereu la 3 dimineața

Cel mai nou VIDEO