Ana-Maria Păunescu, mesaj răvășitor în ziua în care Mircea Lucescu a fost înmormântat: "V-ați bătut joc nepermis de el! Și nu se mai poate repara nimic. Sunt atât de sigură că merita infinit mai mult de la țara lui"

.
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Fiica poetului Adrian Păunescu a publicat un text profund emoționant chiar în ziua înmormântării lui Mircea Lucescu, în care rememorează întâlnirile lor, sprijinul primit și legătura de suflet care i-a unit pe parcursul deceniilor. Ana-Maria Păunescu evocă cu nostalgie momentele în care legendarul antrenor i-a fost alături familiei sale, subliniind noblețea unui om care a marcat istoria sportului românesc. În final, aceasta lansează acuzații dure la adresa celor care, spune ea, nu l-au respectat suficient în ultimii ani, taxând dur ipocrizia celor care îl omagiază abia acum, după ce s-a stins.

CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE MARTIE, GRATIS, AICI

Moartea lui Mircea Lucescu, survenită pe 7 aprilie 2026, la vârsta de 80 de ani, a generat reacții puternice în spațiul public. Considerat unul dintre cei mai mari antrenori din istoria fotbalului românesc și internațional, „Il Luce' a lăsat în urmă o carieră impresionantă și o amprentă profundă asupra generațiilor de jucători și oameni din sport. Printre cei care au reacționat se numără și Ana-Maria Păunescu, fiica regretatului Adrian Păunescu, care a publicat un text amplu și personal. Ea a povestit cum l-a cunoscut pe Lucescu, cât de mult a însemnat pentru ea și familia sa și a vorbit deschis despre nedreptățile pe care consideră că acesta le-a îndurat.

hepta_8593540-scaledhepta_8593540-scaled

Ana-Maria Păunescu, mesaj răvășitor în ziua în care Mircea Lucescu a fost înmormântat

În debutul textului, Ana-Maria Păunescu vorbește despre revolta și durerea acumulate în zilele care au urmat dispariției lui Mircea Lucescu, evocând inclusiv momentele dificile din spital.

„Domnule Lucescu,

Am scris mult în minte zilele astea. M-am supărat și mai mult. Pe oamenii care nu respectă, pe Cerul care e, uneori, prea ocupat pentru a avea grijă de cei care au nevoie de atenție, pe lumânările din lăcașul de rugăciune pe care le-am aprins, cu fetița mea, pentru ca marele nostru prieten să își revină, pe mesajele netrimise la timp, pe cuvintele care au rămas fără răspuns, pe dicționarele care nu au tradus totdeauna fidel tristețea, aplauzele, neputința și iubirea.

Citește și: Povestea de viață impresionantă a lui Mircea Lucescu. „Il Luce’ s-a născut într-o familie cu cinci copii, a avut o copilărie grea și a trăit pentru fotbal până în ultima clipă: „Mergeam la școală desculț’

Plecarea lui Mircea Lucescu de pe această lume a deschis în mine răni care știam că nu se vor vindeca de tot niciodată. Internarea, cu o ambulanță care țiuie impersonal prin orașe, ca să-și facă loc printre mașinile grăbindu-se nicăieri, zilele ce au urmat, cele câteva ore de energie chiar de după infarct, știrile care spuneau că s-a ridicat în picioare, că a mâncat, că a vorbit cu fiul său la telefon și s-a ținut tare, cu umor și inteligență – ca totdeauna –, noaptea de coșmar în care tratamentul nu a mai acoperit nevoile pacientului, mutarea la terapie intensivă, coma indusă, așteptarea, orele atât de lungi de așteptare în regim de drepți, cu vești care mai de care mai asurzitoare: multiple AVC-uri și probleme pulmonare, o inimă care nu mai poate să lupte, variante de tratament complicate – inimi artificiale, transplanturi, tot felul de scenarii puse pe masa discuției, cu siguranță mai insistent de presă, decât de medicii care se străduiau, totuși, din toate colțurile lumii, să găsească o cale reală spre miracol. Apoi o zi, o seară, ce mai contează?, în care vestea proastă, singura fără întoarcere, vine. S-a dus. Dumnezeul să-l ierte! Asta mi-a scris un mare prieten comun, al meu, al familiei mele și al incomparabilului Lucescu, în seara de 7 aprilie 2026, puțin după 20.30„, a scris Ana-Maria-Păunescu pe pagina ei de Facebook.

„Am pierdut un uriaș. Un om care, în sport, a atins, cel mai probabil, cele mai mari performanțe”

„Eu am mai trăit asta o dată. În acest carusel al groazei m-am mai dat o dată, fără să pot opri cursa, la sfârșit de octombrie-început de noiembrie 2010. Tata pleca de acasă, tot cu o ambulanță, urmau zile de spitalizare, vizite furate în salonul de maxim control și rigoare de la cardiologie, linguri de supă rare printre priviri atât de pline de dragoste între noi doi. Totdeauna între noi doi. Și sentimentul că nu pot face mai mult de atât. Și că nu știu pe nimeni care să poată.

Plecarea lui Mircea Lucescu dintre ai săi, dintr-o familie exemplară, cu copii, nepoți și strănepoți, dintr-o țară pe care a iubit-o infinit, din mijlocul unei echipe naționale pentru care și-a grăbit sfârșitul și care nu a reușit să îi întoarcă nici pe zecime sacrificiul, nu e doar o moarte. Nu e doar un adio spus în zborul semnului crucii. Am pierdut un uriaș. Un om care, în sport, a atins, cel mai probabil, cele mai mari performanțe pe care le va atinge vreodată, la nivel internațional, un român.” (…)

„Am rămas de atunci într-o frumoasă legătură cu dumnealui”

„Oare aveți un număr de telefon al domnului Lucescu? Așa am început o conversație pe WhatsApp, la începutul anului 2024, cu același om drag care mi-a dat vestea imposibilă zilele trecute: Ovidiu Ioanițoaia. Trecusem pe lângă un teren despre care se zvonea, cândva, când eram copil, că i-ar aparține marelui Mircea Lucescu, văzusem niște oameni făcând poze în mijlocul lui și deranjând gardul, și mi-a dat prin cap: ei, lăsați că iau eu legătura cu Mircea Lucescu… Da, mi-am spus atunci, aș vrea să pot lua și eu legătura cu acela care, pentru cei mai tineri – ca mine, era de neatins. Un uriaș, cum sunt super eroii din poveștile pe care Alexandra le îndrăgea când era mai mică.

Am pus mâna atunci pe telefon și am dat mesajul, să văd dacă pot face rost de numărul de telefon al lui Mircea Lucescu. Am primit repede combinația de cifre, dar am fost avertizată că e foarte ocupat și… greu de prins. Am sunat, n-a răspuns nimeni, firește. Am dat un mesaj, pe aceeași aplicație rapidă de comunicare, am spus cum mă numesc și am completat: Aș vrea să vorbim două minute. Mulțumesc!

Imediat ce mesajul s-a… albăstrit, semn că fusese citit, Mircea Lucescu mă sună. Era prima dată când îl auzeam, când mi se adresa. Era ora 14.27, pe 6 februarie 2024. Am vorbit atunci 9 minute. Am povestit de tata – de care l-a legat o admirabilă și neîntreruptă prietenie –, de casa noastră din Dionisie Lupu, de casa de la Breaza, unde fuseseră împreună și unde jucaseră fotbal, zeci de ani în urmă, de urâtele noastre procese de azi, dar și de uriașa operă poetică a tatei, care creștea în sufletele oamenilor, pe măsură ce anii treceau și despărțirea de el se transforma, la rându-i, în poezie. A rămas că ne auzim zilele următoare, să bem o cafea împreună.

Eu, la cafea, cu Mircea Lucescu! Pe 28 februarie 2024, de dimineață, ne-am întâlnit pentru promisa cafea. Mi-a propus un restaurant – ce dimineața are aer de cafenea, din zona Primăverii, unde patron este un prieten comun vechi. Așadar, locul îmi era și mie – începătoare în ceea ce privește cafenelele și restaurantele fine din București – comod și cunoscut.

Când am ajuns, Mircea Lucescu era deja acolo. Punctual. Luminos. Pe terasa laterală. S-a ridicat de la masă, m-a îmbrățișat de parcă n-ar fi fost prima noastră întâlnire (poate că nici nu a fost, e extrem de probabil ca, în copilărie, alături de tata, să ne mai fi intersectat, dar nici eu și îndrăznesc să cred că nici dumnealui nu ne mai aduceam aminte exact). Am comandat un espresso scurt, dumnealui un cappuccino. Era și o sticlă de apă pe masă. (…)

Am rămas de atunci într-o frumoasă legătură cu dumnealui. Ori de câte ori se întâmpla ceva important, îi scriam. Uneori, îmi răspundea. Pe 7 august 2024, după ce a semnat cu echipa națională, i-am scris: „Ce bucurie revenirea dumneavoastră la Națională! Ce emoție! Mulțumesc că v-ați întors. Vă îmbrățișez!' Mi-a răspuns: „Și eu te îmbrățișez cu drag!' Și chiar eram bucuroasă și simțeam că Dumnezeu a pus mâna pe fruntea tinerilor de azi de la Națională în secunda în care un antrenor ca Lucescu, la final de carieră, alege să spună DA„, a mai povestit Ana-Maria Păunescu.

„Noi, românii, începem să înțelegem pe cine n-am apărat cu toate forțele la timp”

Ce a urmat, însă, e greu de înțeles. Și imposibil de iertat. Luni de suferință și de umilințe pentru omul care, așa cum a și mărturisit în nenumărate rânduri, nu mai avea nevoie de nimic, nici de glorie, nici de titluri, cu atât mai puțin de bani, dar care, iubind țara, a simțit datoria de a ajuta prima reprezentativă într-un moment greu, în care nu erau alte soluții solide, trăgând nădejde că vine și mult-așteptata calificare la Mondiale. (…)

Totul ca să vină meciul final. Barajul cu turcii. Unde lecția ne-a fost predată fix ca în manuale la care nu ajung decât premianții. Ziariști turci care îi sărutau mâna, mari fotbaliști care îl strângeau în brațe minute în șir, șoptindu-i la ureche simplul mulțumesc pentru câte a făcut pentru ei, pentru țara lor, pentru fotbalul mondial. Barajul l-am pierdut. Tot Lucescu era de vină. Să plece, nene, la pensie, să ne lase!, strigau pe rețelele de socializare anonimii de serviciu, scuipătorii de venin și de nerecunoștință! Ce mai vrea Lucescu, să-și vadă de averi și să nu mai cerșească la Federație!, scriau alții, cu cenușă în loc de creier, cu sângele îndoit în pruna de astă toamnă! (…)

Iar Lucescu e puternic! Are 80 de ani?! Uite, ce vitalitate! La meciul cu Turcia a stat în picioare, la marginea terenului, toate cele 90 de minute! Cu tot cu proteza la șold pe care o purta cu atâta demnitate. Cu tot cu stent-uri la inimă! Plus diagnosticele care azi abia ies la iveală, venite, se pare, în decembrie 2025, care schimbă esențial foaia medicală a pacientului nostru, de fapt nemuritor.

Mă gândesc, cu ochii în pământ, la familia lui Mircea Lucescu și la felul demn în care Răzvan primește azi îmbrățișarea și condoleanțele de la atâția oameni care puteau curma șirul depravat al comentariilor, răutăților și, totuși, nu au făcut-o! (…)

Iar în Săptămâna Mare în care ne luăm rămas bun de la domnia sa, lumea întreagă îl omagiază. Toate marile echipe țin momente de reculegere. De pe Camp Nou până în Turcia. Din Italia până în Madrid. Absolut toată lumea asta știe cine e Mircea Lucescu și îl plânge. Vin la Arena Națională miliardarii-patroni ai marilor echipe pe care le-a antrenat. Vin jucători legendari din toate colțurile hărții.

Noi, românii, începem să înțelegem pe cine n-am apărat cu toate forțele la timp. Iar câțiva dintre noi, „aleșii' – pe cine au batjocorit prin cuvinte nepotrivite, prin contracte lipsite de suflet, prin mustăciri la masa de negociere. Dar n-a fost loc de doliu național. Cum nici la tata n-a fost. N-ar da, poate, prea bine în fața europenilor progresiști să arătăm că ne pasă de valorile naționale, că ne plângem valorile naționale. Că suntem, înainte de orice, români„.

„V-ați bătut joc nepermis de Mircea Lucescu!”

Sunt atât de supărată, sunt atât de revoltată, sunt atât de sigură că Mircea Lucescu merita infinit mai mult de la țara lui, încât eu nu vreau ca Gheorghe Hagi să vină acum să antreneze echipa națională. Pentru că va păți, în mare, același lucru pe care l-a pățit și Mircea Lucescu: va fi lovit din toate părțile, va fi singurul responsabil pentru eșecuri, deși căderea era de mult în gol, va fi, eventual, dat la o parte, prin portițe neimaginate, înainte ca efectul muncii sale să fie vizibil, va fi criticat pentru că îi pune titulari pe ai lui: de la Ianis, la jucători veniți de la Farul (de parcă ar fi alții mai buni pe care i-ar da la o parte, nedrept). (…)

V-ați bătut joc nepermis de Mircea Lucescu! Și nu se mai poate repara nimic. În timp ce străinii, turcii, îl primeau cu recunoștință și lacrimi în ochi, deși venea ca adversar. Nu, nu dumnealui a pierdut calificarea la Mondiale. Ci dumneavoastră toți, complici și protagoniști, ați pierdut definitiv calificarea la Omenie. Sper că vă e rușine. Mie îmi e, pentru că n-am strigat, de fiecare dată când ați lovit în simbolurile țării noastre.

Mi-e dor de dumneavoastră, vă mulțumesc și vă iubesc, domnule Lucescu! Și am să aștept mereu următoarea noastră cafea„, este mesajul emoționnt scris de Ana-Maria Păunescu.

Foto: Facebook, Dumitru Angelescu (Libertatea)/ VIVA!/ Eli Driu/ gsp.ro

 
Cel mai nou VIDEO

Google News Urmărește-ne pe Google News

Citește în continuare
Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista VIVA!
Revista VIVA!
Buton