Ce l-a ajutat pe Răzvan Exarhu să învingă depresia: "În vremea în care am stat în bucătărie, am folosit asta ca pe o terapie" / EXCLUSIV

De la microfonul de radio, unde vocea lui a devenit ritual matinal pentru mii de ascultători, până la bucătărie, unde gătește ca formă de terapie, Răzvan Exarhu îmbină autoironia și sarcasmul cu sensibilitatea într-un mod care te face să vrei să-l asculți, chiar și când ești tu ținta glumelor. Scriitor, jurnalist, om de radio, gurmand cu simțul proporției și gazdă a noului show La bine și la roast (PRO TV), Răzvan nu se ia prea în serios, dar ia foarte în serios glumele. Și tocmai de aceea, e mai mult decât un entertainer - e un om care transformă ironia și umorul în antidotul perfect, într-o lume mult prea preocupată de aparențe. Într-un interviu recent pentru VIVA!, Răzvan a dezvăluit, printre altele, și cum a reușit să învingă depresia.

CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE AUGUST, GRATIS, AICI!

Cuprins

1 „Cred că răul sau disperarea sunt suportabile dacă poți găsi puterea sau perspectiva din care poți râde de ele sau din mijlocul lor”
2 Ce l-a ajutat pe Răzvan Exarhu să învingă depresia

Răzvan, ăsta este unul dintre momentele în care regret că nu avem revistă în format audio, să ne putem bucura și de vocea ta inconfundabilă… dar sunt convinsă că fanii tăi și ai revistei VIVA! vor fi fericiți să te întâlnească și pe print. Ce faci, cum te descurci cu vremea și cu vremurile?

Bonjurică, uite fac binișor. Spun binișor, ca să nu par arogant. (zâmbește) În rest, rămân fidel celebrului meu dicton, din Fericirea e un ac de siguranță: Tot ce nu mă omoară mă face mai suspicios. Mă descurc ca toată lumea: cu cafea, spumant, autoironie și speranța că vremea e mai blândă decât vremurile. Duc mai departe lupta disperată cu cearcănele.

Vezi galeria foto

Dat fiind că ești cunoscut pentru umorul tău subtil și autoironie, dar și pentru remarcile tăioase, mărturisesc că abia aștept să te văd pe post de roast master la PRO TV, în show-ul La bine și la roast. Ce te-a convins să accepți provocarea și ce aduci tu diferit în formatul ăsta?

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Sondaj Inscop pentru alegerile la Primăria Capitalei: Daniel Băluță și Ciprian Ciucu sunt aproape la egalitate. Pe ce loc se află Anca Alexandrescu

La bine și la roast e un show care mi se potrivește mănușă de siderurgist. Roast-Master e titlul pentru care mi-am antrenat autoironia chiar și în viețile anterioare. E minunat că e un show pentru cei care cred că au simțul umorului. Și pentru cei care sunt pe cale să afle că, eventual, nu-l au. Sunt convins că dacă nu poți râde de tine, n-ai ce căuta pe scenă. Și nici în viață, că o să-ți fie și mai greu.

M-a convins ideea de a râde și de noi, nu doar de alții. Eu vin cu un umor mai degrabă de insinuare decât brutal și pot să livrez cu sobrietate ceva ce mă face să leșin de râs sau ceva foarte acid cu aerul că tocmai am adus tortul. Și asta am și făcut.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

CV Ciprian Ciucu. A absolvit două facultăți, a vrut să devină primar din 2016, iar începuturile sale în politică sunt legate de Monica Macovei

Citește și: Jorge și soția lui au sărbătorit 12 ani de căsnicie, în Santorini. Cum își descrie artistul partenera: ‘Am ales un model din aur roz cu cinci diamante, care simbolizează armonia și abundența’ / EXCLUSIV

Ai fost jurat la „MasterChef', acum intri într-un show de umor. Ce îți place mai mult: să guști sau să înțepi? Crezi că publicul român e pregătit pentru un roast adevărat, fără supărări și cu autoironie?

În ambele cazuri, trebuie să ai grijă să nu se depună: pe șolduri sau la inimă. La noi se spune fără supărare, atunci când tocmai s-a spus sau urmează să se spună ceva intenționat dureros. Se spune după ce victima e déjà ofticată. La roast e ca la caricatură, alegi o trăsătură a subiectului și o hiperbolizezi. Sigur că e și ceva adevărat, dar nu e un cuțit în spate. E un cuțit în față. (râde) Școala ironiei sau a autoironiei ne poate face să funcționăm mai bine unii cu alții. Asta e credința mea. Și e și un test pentru o persoană publică. Crezi că te ține ? Hai la roast!

„Cred că răul sau disperarea sunt suportabile dacă poți găsi puterea sau perspectiva din care poți râde de ele sau din mijlocul lor”

Când ai descoperit tu că autoironia și umorul pot fi salvatoare nu doar în situații delicate, ci și atunci când te afli pe marginea prăpastiei?

Când eram în depresie sau când aveam grijă de părinții mei bolnavi și nu mai știam ce poate însemna expresia: o să fie bine. Cred că răul sau disperarea sunt suportabile dacă poți găsi puterea sau perspectiva din care poți râde de ele sau din mijlocul lor. Pentru mine, acest tip de umor negru, autoironic, înseamnă instinct de conservare, de supraviețuire. Speranța există atâta vreme cât mai pot să râd de întunericul din jur. Umorul e mai ieftin decât terapia.

„Om de gusturi, născut în Brăila, chiar în oraș„ – scrie pe pagina ta de prezentare de pe Facebook. Profit de asta și te rog să ne povestești mai multe despre familia ta, desprecopilăria ta. Mi-ar plăcea să aflăm de la tine și ceva ce n-ai spus niciodată într-un interviu…

Pe la 6 sau 7 ani am ajuns la Fundeni. Eram déjà fan Phoenix și pentru mine Timișoara era centrul Universului. Stăteam în salon cu un copilaș ca mine, din Timișoara. Problema lui a apărut atunci când mi-a spus că nu a auzit de Phoenix. Așa a aflat el ce înseamnă să fii din Brăila.

Ai copilărit, ca și mine, în vremurile alea supranumite de „tristă amintire”, dar viața de elev și de licean are farmecul ei în orice regim. Cum era Răzvan Exarhu pe vremea aia? Ai fost genul de puști rebel, antisistem sau…

Eram rebel, dar cred că înțelegeam că nu prea am nimerit bine țara, când ne luau de la ore și ne puneau să depănușăm porumb sau să culegem roșii storcite. Cred că încercam să îmi convertesc furia în umor, muzică, lectură, ieșire din realitatea imediată. Probabil de-asta am încercat o vreme să devin actor păpușar, ca tata, fără succes, din fericire. Sunt mai mulțumit de ce mi s-a întâmplat.

Ce l-a ajutat pe Răzvan Exarhu să învingă depresia

Nu în ultimul rând, ai scris despre mâncare, ai fost jurat la MasterChef și chiar ai devenit bucătar. De unde pasiunea asta pentru gastronomie? Când ți-ai descoperit-o și cine te-a ghidat pe drumul ăsta?

Nu am avut nicio pasiune. Sunt leneș. Dar uneori trebuie să muncești. Am descoperit că îmi este ușor să gătesc, am un talent nativ sau, mai degrabă, o înțelegere bună a principiilor gustului. În vremea în care am stat în bucătărie, am folosit asta ca pe o terapie anti-depresie. E un ritual care și acum mă desprinde total de lume sau gânduri, ca o carte bună sau ca muzica bună. Sunt bucătar în fibră, îmi place acel tip special de adrenalină care se dezvoltă în orele de vârf sau liniștea ca de meditație care te cuprinde când stai și faci pregătirea. După mine, e rutina perfectă pentru fericire. Nu și rulatul sarmalelor, care mă scoate oricând din minți, motiv pentru care nu am făcut decât de trei ori sarmale în viața asta. Poate în următoarele.

Nu degeaba există sintagma „comfort food”. În cazul tău, care este preparatul care te face să uiți de supărare? Ce-ți pregătești atunci când ești trist sau când ai, pur și simplu, chef de ceva bun?

Sunt nepretențios. Un ou în cănuță, cu unt, sare, piper și bastonașe de pâine prăjită înseamnă paradisul. Dar îmi place să le fac omlete prietenilor și să le văd fețele pe care se citește ceva de genul: ce am mâncat eu toată viața și de ce am numit mizeria aia omletă?????

Nu ai ascuns nici faptul că ai suferit de depresie. În cazul meu, umorul a fost vindecător. Bine, și amandinele… Tu cum ai depășit momentele grele?

Am muncit și am mers după o vreme la terapie. Dar e mult mai important să reușești să te pui în mișcare, cu puțin noroc și ajutor din partea celor din jur ieși la liman.

Foto: Facebook

Cel mai nou VIDEO