Cum a marcat-o pe Patricia Vizitiu pierderea tatălui ei, la doar 20 de ani: „A lăsat un gol pe care nimic nu-l poate umple. M-a obligat să mă maturizez mult mai repede” / EXCLUSIV

CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE IULIE, GRATIS, AICI

Cuprins

1 „Cu un tată fotbalist, sportul a fost într-un fel în ADN-ul meu”
2 „Tatăl meu a avut un rol foarte important în formarea mea, atât ca sportiv, cât și ca om”
3 Cum a marcat-o pe Patricia Vizitiu pierderea tatălui ei, la doar 20 de ani

În spatele medaliilor, al performanțelor și al unei cariere construite prin muncă și disciplină se ascund și momente care au lăsat urme adânci în sufletul Patriciei Vizitiu. Fosta handbalistă, pe care publicul a urmărit-o și în finala Survivor România, a vorbit deschis, într-un interviu pentru VIVA!, despre pierderea tatălui său, fost fotbalist, în urmă cu mai mulți ani. Patricia avea doar 20 de ani când a trecut prin această dramă, iar experiența i-a schimbat complet perspectiva asupra vieții.

Vezi galeria foto

„Cu un tată fotbalist, sportul a fost într-un fel în ADN-ul meu”

Aș vrea să ne întoarcem un pic în timp și să ne vorbești despre marea ta pasiune și cum a început totul… Cum ai decis că vrei să mergi pe acest drum? A fost în ADN, moștenire de familie – cu tatăl fotbalist – să zic așa… Dar de ce handbal și nu alt sport?

Sportul a făcut parte din viața mea încă de mică, așa că pot spune că am crescut într-un mediu în care disciplina, performanța și spiritul de competiție erau ceva firesc. Cu un tată fotbalist, sportul a fost într-un fel în ADN-ul meu și am fost încurajată să fiu activă și să îmi descopăr pasiunile. Cu toate acestea, alegerea handbalului a fost în totalitate a mea. Am cochetat și cu alte sporturi, însă handbalul a fost cel care m-a atras cel mai mult încă de la început. Mi-au plăcut dinamica jocului, energia, adrenalina și faptul că este un sport de echipă, unde succesul depinde de încrederea și colaborarea dintre oameni. Pe măsură ce am crescut, pasiunea s-a transformat într-un mod de viață. Handbalul m-a format ca om, m-a învățat ce înseamnă munca, sacrificiul, perseverența și responsabilitatea. M-a ajutat să îmi depășesc limitele și mi-a oferit experiențe extraordinare, pentru care voi fi mereu recunoscătoare. Privind în urmă, cred că nu eu am ales handbalul, ci handbalul m-a ales pe mine. A fost locul în care m-am simțit cel mai bine, unde am simțit că aparțin și unde am învățat unele dintre cele mai importante lecții ale vieții mele.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată vila în care locuiesc Laurențiu Reghecampf și Corina Caciuc. Casa este amenajată în stil modern și are o curte care s-a transformat în zonă de distracție pentru copii

„Tatăl meu a avut un rol foarte important în formarea mea, atât ca sportiv, cât și ca om”

În spatele unei cariere de succes în sportul de performanță se află, de multe ori, nu doar reușite, ci și perioade de încercări și momente dificile, care lasă urme puternice. Care au fost cele mai grele clipe pentru tine și cum le-ai depășit?

Fără îndoială, cel mai greu moment din viața mea a fost pierderea tatălui meu. Dincolo de sport, de competiții și de orice realizare profesională, a fost o durere care m-a marcat profund și care mi-a schimbat perspectiva asupra vieții. Tatăl meu a avut un rol foarte important în formarea mea, atât ca sportiv, cât și ca om. A fost unul dintre cei care m-au susținut necondiționat, care au crezut în mine și care m-au învățat ce înseamnă munca, disciplina și respectul. Pierderea lui a lăsat un gol pe care nimic nu îl poate umple. Nu cred că există o rețetă pentru a depăși un astfel de moment. Înveți, în timp, să trăiești cu durerea și să transformi dorul într-o sursă de putere.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Cum arată casa în care locuiește Adriana Bahmuțeanu. Se află în centrul Capitalei, are un perete plin de icoane, iar în întreaga locuință se găsesc imagini cu cei doi copii ai săi

Citește și: Ce spune Patricia Vizitiu despre conflictele cu Gabi Tamaș de la Survivor și cum s-a transformat prietenia lor după emisiune: „I-am cunoscut și familia!’ / EXCLUSIV

M-au ajutat foarte mult familia, oamenii apropiați și sportul, care mi-a oferit un scop și m-a ajutat să merg înainte chiar și în zilele în care simțeam că îmi este foarte greu. Astăzi, tot ceea ce fac poartă într-un fel și o parte din el. Îi simt lipsa în fiecare zi, dar îi port valorile, lecțiile și iubirea în suflet. Cred că una dintre cele mai frumoase forme de a onora memoria unei persoane dragi este să continui să mergi înainte și să devii omul pe care și-ar fi dorit să îl vadă.

Cum a marcat-o pe Patricia Vizitiu pierderea tatălui ei, la doar 20 de ani

Aveai doar 20 de ani când ți-ai pierdut tatăl. În ce fel i se schimbă perspectiva unei fete atât de tinere după un astfel de moment? Și cum ai reușit, în timp, să mergi mai departe și să transformi această experiență într-un punct de echilibru pentru tine?

Pierderea tatălui meu, la doar 20 de ani, a fost, fără îndoială, momentul care mi-a schimbat cel mai mult perspectiva asupra vieții. La acea vârstă, încă ai impresia că îi ai pe cei dragi alături pentru totdeauna, iar o astfel de pierdere te obligă să te maturizezi mult mai repede decât ai fi fost pregătit să o faci. Au fost momente extrem de grele, însă am avut norocul să fiu înconjurată de oameni care m-au susținut necondiționat. Mama, fratele, bunicii mei, mătușa, unchiul și verișoara mea mi-au fost alături în permanență și au avut un rol esențial în procesul meu de vindecare. Fără ei, totul ar fi fost mult mai dificil. În același timp, sportul a devenit refugiul meu.

M-am „înecat' în sport, dacă pot spune așa. Antrenamentele, competițiile și obiectivele pe care mi le stabileam m-au ajutat să îmi canalizez durerea și să găsesc puterea de a merge înainte. Terenul de handbal a fost locul în care am reușit să îmi consum emoțiile, să mă regăsesc și să îmi păstrez echilibrul într-o perioadă în care simțeam că lumea mea s-a schimbat complet. Nu cred că depășești vreodată cu adevărat o astfel de pierdere. Înveți să trăiești cu ea, să porți dorul în suflet și să transformi durerea într-o formă de putere. Astăzi, după atâția ani, îi simt lipsa la fel de mult, dar aleg să mă gândesc cu recunoștință la tot ce mi-a oferit și la valorile pe care mi le-a lăsat moștenire. Ele mă ghidează și acum, în fiecare etapă a vieții mele.

Cel mai nou VIDEO

Urmărește-ne pe Google News