Adolescentă la Revoluția din ’89, Mirela Oprișor păstrează și azi amintiri vii din acele zile care au schimbat fața țării — și, poate, și destinul ei. Ne-a povestit, într-un interviu plin de emoție, cum s-a născut în ea dorința de a fi actriță. Un vis ce părea imposibil pe atunci, dar care a prins contur din fascinația ei pentru piesele de teatru, încă din copilărie.
CITESTE TOATA REVISTA VIVA! DE APRILIE, GRATIS, AICI!
Cuprins
Cine te-a influențat cel mai mult în copilărie?
În copilărie, pe mine, cel mai mult m-a influențat televizorul. Și cărțile, adevărat. Televizorul și radioul. Eram destul de mioapă și aveam un soi de autism emoțional, ca să zic așa. Eram altfel, eram diferită. Probabil că aveam o problemă. Acum, cred că mi s-ar pune un diagnostic. Îmi plăcea să socializez, îmi plăcea să stau cu copiii, dar câteodată mă simțeam neînțeleasă. Și, atunci, mă refugiam în cărți, radio și televizor. Ce era pe vremea aia? Cât era? La radio, ascultam foarte multe piese de teatru, la televizor, tot așa, mă uitam la filme și la piese de teatru. Citeam, asta era lumea mea.
Cum a trăit Mirela Oprișor, adolescentă fiind, Revoluția din ’89
Știu că tu ai fost de mică activistă, că ai fost și la Revoluție, și în 87, înainte de Revoluție, la un eveniment nefericit…
Și acum sunt activistă, dar cu măsură, pentru că am văzut că uneori e… (râde)
Nu ți-a fost teamă la Revoluție?
Nu, chiar nu mi-a fost teamă atunci. Nu știu de ce, dar, probabil, tinerețea, eram adolescentă. Aveam, la Revoluție, cred că 16-17 ani.
Ce te-a marcat cel mai mult în zilele respective?
E mult de povestit aici. E mult. Am tot povestit. Mi-a salvat viața un domn. Eram în fața Teatrului Dramatic din Brașov și se trăgea din față, de pe Tâmpa, și a sărit un domn peste mine să mă apere. Nici nu știu cine e, nu l-am cunoscut. Îți dai seama că după aceea am fugit în altă parte, că erau focuri, se trăgea. La un moment dat, am simțit că se scurge ceva, în partea stângă, m-am uitat că a căzut ceva. Erau creierii unui soldat.
După aceea am fugit pe bulevard, țin minte, și iar m-a salvat un om. A sărit un om care a fost și rănit la umăr, era plin de sânge. Eu am ajuns plină de sânge. Dar nu vedeai totul. Era într-un ritm… Îți dai seama ce adrenalină era, că nu înțelegeai nimic. Iar lângă Teatrul Dramatic am văzut, la un moment dat, o salvare. Acum este un parc acolo cu niște bănci. Nu exista, cred că erau doar vreo două, nu mai țin minte dacă erau bănci. Știu că era un teren, unde erau așezați morții. Și am văzut un șofer de pe salvare care… Imaginea aia rămâne, pentru mine, icon, ca să spun, în Revoluție. Cu omul ăla care aducea morții și i-a așezat… Tremura, nu mai știa. El executa, făcea mecanic toate lucrurile astea. Am intrat într-o scară de bloc, să mă ascund, și acolo era un domn mort.
Am văzut foarte mult în zilele astea. Am stat vreo două, trei zile pe străzi. Iar în87, când a fost Revoluția la Brașov, țin minte că s-au aruncat cărți. Imaginea asta nu o să o uit în viața mea. Un maldăr de cărți. Ca și cum ai aduce un camion. Imaginează-ți un maldăr de 4-5 metri înălțime și un diametru de 10 metri de cărți care ardeau. Armata dădea foc. Aia m-a marcat, atunci eram destul de mică, aveam vreo 14 ani. Nu înțelegeam de ce ard cărțile. Asta nu înțelegeam. De ce să se ardă cărțile? Ce au rău cărțile? Ce e rău în cărțile astea de le ard? Trist, dar adevărat.
:contrast(8):quality(75)/https://www.viva.ro/wp-content/uploads/2025/05/001-cover-1-161.jpg)
Când a realizat că vrea să fie actriță
Când ți-ai dat o seama că îți dorești foarte mult să fii actriță, că ăsta-i drumul tău?
În copilărie, când mă uitam la piesele de teatru și ascultam piesele de teatru. Era ca și cum ți-aș zice acum că visul meu e să merg pe Lună. Atât de departe era de realizat pentru un copil simplu, dintr-un orășel, care nu avea părinții nici pe departe în zona asta. La vremea aia, se intra foarte greu. Și asta îmi doream. Asta mi-am dorit întotdeauna.