HOLOGRAF, interviu de colecție în revista VIVA!, în urmă cu 8 ani. Iulian Vrabete: "Însemna ceva să fii rock star pe vremea respectivă. Muzica și ceea ce făceam noi cred că ne-au ajutat să rămânem întregi la cap și să trăim altfel" / EXCLUSIV

CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE FEBRUARIE, GRATIS, AICI

VEZI ȘI ACEST VIDEO VIVA!:

Trupa Holograf împlinește 40 de ani, un record foarte greu de egalat. Sunteți în Hall of Fame alături de Aerosmith, Metallica, ZZ Top, U2, Rolling Stones… Care este secretul vostru, cum ați rezistat atâta timp împreună?

Edi Petroșel: Cred că cel mai important lucru a fost de la rădăcini, de la început, când trupa s-a creat nu pentru a face neapărat business, nu pentru a deveni vedete. A fost creată dintr-o mare dragoste – care, iată, ne unește și acum – față de a cânta genul ăsta într-o trupă, într-un band. Așa am crescut. Apoi, respectul și prietenia care încă există între noi, ceea ce e foarte important.

HOLOGRAF, interviu de colecție

Aș vrea să facem un mic remembering. Ce înseamnă să fii rock stat în România și în special în România comunistă? Știu că aveți niște povești interesante…

Dan Bittman: În România comunistă era treaba… (râd toți) „Rock, ha?! Ia vino puțin, băiețică!' Cam asta era abordarea. „Ce zici că ești? Rock star? Ia! Ia să vedem!'.

Pe vremea aceea era un act de curaj să ai plete…

Dan Bittman: Păi, pe Edi l-au prins și l-au tuns. L-au prins pe stradă, avea plete, l-au băgat într-o dubă și l-au tuns. Vorbesc foarte serios, chiar asta i s-a întâmplat! Noi, când apăream la televizor, de obicei trebuia să ne strângem părul cu niște agrafe și să ni-l dăm cu apă cu zahăr, ca să se se lipească de scalp, și bineînțeles că venea câte un cenzor drag care spunea că nu există umbre pe cer (n.r. Umbre pe cer' este una dintre cele mai cunoscute piese ale formației) în România, există doar soare și flori și că trebuie schimbat textul refrenului. La final, trebuie să fie pozitiv, luminos… Și asta făceam, pentru că, altfel…

Tino Furtună: Singur pe drum' s-a schimbat în „Luminile rampei'.

Dan Bittman: Nu se putea să fii singur pe drum în România! Trebuia să fie cineva lângă tine, de la Securitate, care să stea și să te ghideze, cum și astăzi, de fapt, se întâmplă. Și atunci, nu suntem niciodată singuri pe drum. (râd toți)

Iulian Vrabete: „Reușeam să scăpăm din colivia aia gri… Asta era, de fapt, ce însemna să fii rock star…”

Iulian Vrabete: Să știți că însemna ceva să fii rock star pe vremea respectivă, fiindcă te dezlipeai de lumea aceea. Gândiți-vă că, în cele câteva luni pe care le stăteam la Costinești parcă eram în altă țară. Scăpam de cenușiu, scăpam de grijile și lipsurile și grijile dimprejur, iar muzica și ceea ce făceam noi cred că ne-au ajutat să rămânem întregi la cap și să trăim altfel, de fapt… („Aparent', l-a completat Dan Bittman). Aparent, da, asta s-a dovedit mai târziu. (râd toți) Reușeam să scăpăm din colivia aia gri… Asta era, de fapt, ce însemna să fii rock star… Banii oricum atunci aveau altă conotație.

Edi Petroșel: O singură concluzie apropo de ce înseamnă să fii în rock star în România de atunci și de acum – nu are nicio legătură cu ce înseamnă să fii rock star afară. Măcar atât trebuie să punctăm. Nu pot să uit, înainte de 89, cât de rock star eram… La Brașov trebuia să stăm, cu cartela, să luăm acea pâine la care avea dreptul fiecare, și nu pot să uit un gest făcut de o doamnă. Am stat la coadă, că aveam spectacol și trebuia să ne luăm și noi o bucată de pâine, dar vânzătoarea n-a vrut să-mi dea, că n-aveam cartela, și femeia aceea mi-a cedat cartela ei. Pentru mine asta a însemnat enorm. Pe vremea aia, să poți să-ți cedezi bucata de pâine pentru Dragu… Știa că o împart cu colegii, că altfel nu mi-ar fi dat-o. (râde, în timp ce Dan și Iulian îl întrerup: „Ceea ce el n-a făcut! Acum aflăm!'). Din punctul ăsta de vedere, a fost un rock star atipic, să zicem.

Iulian Vrabete: „Întotdeauna solistul are cel mai mult succes, ce să mai vorbim?!”

În general, trupele rock au așa-numitele groupies. Acum, au trecut 40 de ani, orice top secret se desecretizează… Aștept să dați vina unii pe alții. Care dintre voi a avut cel mai mult succes la fete?

Dan Bittman: Și peste groupies au trecut 40 de ani! (râd toți)

Iulian Vrabete: Asta e o întrebare cu răspunsul cunoscut. Întotdeauna solistul are cel mai mult succes, ce să mai vorbim?!

Dan Bittman: Nu vreți să dăm vina pe Nuțu (n.r. Nuțu Olteanu, fostul chitarist al trupei), că tot nu mai e pe-aici? (râd toți)

Edi Petroșel: E atât de simplu! Cu groupies e exact ca la pescuit. Dănuț avea poziția cea mai bună de pescuială, adică avea poziția aia unde era totul momit. Noi prindeam ce mai scăpa pe alături…

Tino Furtună: S-a desecretizat la toate palierele…

Edi Petroșel: Uite, și asta cred că se leagă de prima întrebare, apropo de cum am rezistat sau de ce-am avut succes… Pentru că niciodată nu am fost invidioși unii pe alții din cauza femeilor.

Dan Bittman: Dar se prinde pește și la coada lacului, nu trebuie să stai pe mijloc tot timpul! (râd în hohote)

Dan Bittman: „Fiecare, la un moment dat, are orgoliile lui, problemele, frustrările lui, dar important e ca ceilalți să treacă peste”

De mai bine de 30 de ani, formați o familie. Și, ca în orice familie, mai apar și mici certuri (aici sunt întreruptă și corectată: Mari certuri, bătăi!'). Cum ați rezistat și cine-i piatra cea mai tare dintre voi?

Dan Bittman: Nu știu dacă e o nucă tare, ca să zic așa. Fiecare, la un moment dat, are orgoliile lui, problemele, frustrările lui, dar important e ca ceilalți să treacă peste și, când face unul un pas în față, ceilalți să facă un pas înapoi și invers. Adică, hotărârile, în general, se iau la comun, și cred că asta a contat. Mersul înainte așa a fost – fiecare a trecut peste anumite asperități și am reușit să mergem mai departe. Am avut o cauză mai bună decât micile noastre orgolii.

Iulian Vrabete: Eu am spus întotdeauna că ce ne-a salvat pe noi au fost cei șapte ani de acasă. Conflictele noastre nu au depășit niciodată o anumită limită, care să ducă undeva de unde nu te poți întoarce.

Edi Petroșel: Nu s-au făcut niciodată greșeli nereparabile.

Iulian Vrabete: N-au fost niciodată injurii… Asta ne-a menținut într-o zonă unde a putut fi evitat.

Dan Bittman: Sau cum se spune în presă – „Noaptea cuțitelor lungi'. Se negociază cu cuțitele pe masă. (râd toți)

Practic, ați fost mai mult timp împreună decât alături de familii și cred că aveți niște povești fabuloase. Ați văzut toată lumea, ce v-a impresionat cel mai mult? Știu, de exemplu, că ați fost în Coreea de Nord.

Dan Bittman: Da, ăla era viitorul, asta ne aștepta. Dacă ar mai fi trăit fostul președinte de acum mulți ani (Cine, Băsescu?', întreabă Iulian Vrabete, în hohotele tuturor), tovarășul Nicolae Ceaușescu, el era un mare fan al lui Kim Ir-sen, bunicul celui de-acum, ne-ar fi făcut cantine de bloc, n-am fi avut bani, n-am fi avut mașini, probabil mergeam cu bicicletele… Pentru sănătatea noastră, bineînțeles. Statuile, într-adevăr, erau impresionante. Am văzut, și cred că mai e și-acum, o statuie de 90 de metri înălțime cu Kim Ir-sen (alături de el l-au pus și pe fiul lui Kim Jong-il, a completat Iulian'). Dar și arhitectura – Casa Poporului este un exemplu, bulevardul, cu blocurile, faptul că a dărâmat toate cartierele vechi, istorice (Uranus). Totul trebuia ras și luat de la început, pentru ca oamenii să nu mai știe, de fapt, unde le sunt rădăcinile. Acestea sunt noile rădăcini. Deci asta se face de obicei. Asta am învățat și noi. Văzând și făcând.

Tino Furtună: Cântând și făcând…

Iulian Vrabete: Am văzut noi lumea, dar să știți că ne putem bate cu orice cunoscător al țării, întrucât am bătut și Țara Românească, și Moldova, și Transilvania de atâtea ori, că le cunoaștem foarte bine.

Dan Bittman: Ar trebui să ne angajăm la CNADNR, pentru că știm toate traseele și gropile, și lipsa autostrăzilor, până unde țin ele și așa mai departe…

Edi Petroșel: Și fete tinere veneau la autograf și-i spuneau lui Dănuț: Să știți că sunteți idolul mamei mele!'

Sunteți trupa rock cu cel mai mare număr de fani. Aveți fani din trei generații în aceeași familie! Asta înseamnă că sunteți foarte iubiți.

Dan Bittman: Da, ne iubesc în special mamele, bunicile… Vin la spectacole. Am avut recent un spectacol lângă Timișoara, la Orțișoara, unde au venit și bunici, și mame, și copii…

Edi Petroșel: Și fete tinere veneau la autograf și-i spuneau lui Dănuț: Să știți că sunteți idolul mamei mele!'. O așteptăm și pe-aia cu bunica… (râd toți, în timp ce Dan Bittman concluzionează: Asta-i viața!')

Da, ați avut mereu statutul de sex-simboluri. Așadar, nu pot să nu amintesc de albumul Stai în poala mea', din 1995…

Dan Bittman: Da, chiar am fost întrebat dacă nu o să cântăm piesa acum, la concertul aniversar… Dar ar trebui să ne dezbrăcăm. Siluetele sunt ireproșabile, nu? Dar nu mai avem plete și iepurașii nu știm daca-i mai găsim (Au murit de mult!', intervine Edi). Am o sugestie de iepuroaice, dar nu știu dacă o să fie acceptată.

Iulian Vrabete: Să știți că acea copertă a ajuns pe un site care se cheamă Weird Covers, deci am atras atenția.

Iulian Vrabete: „S-a schimbat lumea, s-a schimbat muzica în jurul nostru”

Aceea a fost perioada în care ați făcut o schimbare de stil, ați trecut de la hard rock la ceva mai soft, mai modern. Ce v-a determinat să luați această decizie?

Iulian Vrabete: S-a schimbat lumea, s-a schimbat muzica în jurul nostru. Anii ‘90, toată lumea știe, au însemnat trecerea în subsol a muzicii rock sau a glam-rock și au apărut dance, pop, cu totul altceva. Sigur că a fost un moment de cotitură. „Stai în poala mea' a fost ultimul disc rock…

Tino Furtună: A fost târziu asta. Noi am fost în ‘90 la Londra, să facem niște înregistrări în Marcus Studios, pentru London Weekend Television, și i-am cunoscut pe producătorii lui Jason Donovan, Kylie Minogue și Fine Young Canibals, care ne-au spus atunci: Ia mai tundeți-vă! În filmările voastre să fie mașini frumoase, fete, că trendul următor va fi muzica dance'.

Edi Petroșel: Nu aș vrea să se înțeleagă că această schimbare a noastră a fost chiar premeditată. Din punctul meu de vedere, a fost cât se poate de natural. Iată că s-a demonstrat că a fost, până la urmă, o decizie firească. Apoi, era și faptul că și noi îmbătrâneam, timpul trecea, vedeam cum ne impresionează lucrurile din jurul nostru. A contat foarte mult și venirea lui Romeo, pentru că, din punctul meu de vedere, genul ăsta musical pe care l-am abordat ulterior a fost mult mai sofisticat…

Romeo Dediu: Deci din cauza mea! (tot grupul, râzând: Datorită, datorită!)

Edi Petroșel: Am vrut să-i fac un compliment, pentru că se renunța la armoniile alea 1-4, 1-5 de blues, de rock, eraul solo-uri mai elevate, armonii mai complicate, cuvinte mai frumoase.

Dan Bittman: Și pe noi ne-au influențat anumite trupe, anumiți artiști… Van Halen.

Edi Petroșel: Eu consider că a fost o evoluție. Multă lume ne-a reproșat: Bă, n-ați rămas împământeniți în genul acela!', dar mă gândeam cum am fi arătat acum cu ștrampii ăia și cu burți, și bătrâni…

Dan Bittman: Eu simt c-am fi fost excepționali!

Edi Petroșel: Eu zic că a fost o evoluție și nu neapărat o schimbare de dragul schimbării. Așa am simțit, a fost naturală.

Iulian Vrabete: „Gândiți-vă câte schimbări am prins noi în parcursul nostru. Schimbarea de regim politic, schimbarea de regim muzical… Rockul a intrat în desuet…”

Piesa „Și îngerii au demonii lor' are 13 milioane de vizualizări pe YouTube. Aproape fără excepție, piesele voastre sunt hituri. Cum reușiți? Știm cu toții că sunt trupe care lansează un hit și apoi dispar…

Dan Bittman: Asta am încercat și noi, dar nu ne mai iese. (râd toți)

Iulian Vrabete: Am reușit până acum, nu știu de acum încolo cum o să reușim, pentru că, încă o dată, gândiți-vă câte schimbări am prins noi în parcursul nostru. Schimbarea de regim politic, schimbarea de regim muzical… Rockul a intrat în desuet…

Edi Petroșel: Să nu uităm și suportul! Ce s-a întâmplat de la vinil, casetă, CD… Nu mai există nimic din ceea ce noi făcuserăm performanță.

Iulian Vrabete: De data asta, mai avem încă o schimbare, și anume modul în care este promovată muzica, iar noi aici nu ne aflăm într-o poziție favorabilă din mai multe puncte de vedere. Primul este vârsta, și mai sunt și altele în subsidiar, drept care cred că va fi mai greu acum.

Dan Bittman: Dar nu imposibil, ne luptăm! S-a diversificat piața. E foarte multă muzică, sunt foarte multe radiouri acum, unele sunt pentru tineri și, normal, acolo nu suntem difuzați, suntem difuzați în altă parte… Așa e viața, până la urmă. Fiecare își cere locul în industria muzicală.

Edi Petroșel: Ia exemplu ce se întâmplă afară! Dacă ați mai văzut vreun hit cu Sting sau chiar Bon Jovi, trupe care erau sus de tot – YouTube, zero, în schimb, la spectacole, vânzările de bilete sunt în top. E o altă piață.

Piața noastră muzicală este suprasaturată de anumite band-uri, dar nu neapărat de trupe rock. Apropo de asta, o să vă întreb despre rivalitatea dintre voi și trupa Iris. Cât este adevăr și cât este mit? Știu, Dan, că acum doi ani, ai făcut un videoclip cu Cristi Minculescu (n.r. S-aprindem torțele).

Dan Bittman: Ah, da! Eu n-am nicio problemă, acum, sincer! Toate colaborările astea mie mi se par de bun augur. Mai ales cu Cristi, mie mi-a părut rău că piesa cu el nu a explodat mai tare, dar mie mi s-a părut că asta a fost mai mult vina producătorilor, pentru că era oricum unică în felul ei. Noi nu mai cântaserăm niciodată împreună, cântaserăm în formația Iris, dar în perioade diferite. Nu aș numi-o în niciun caz rivalitate. A fost o concurență între Compact, Iris și Holograf și alte formații, dar în sensul bun, pentru că ne uitam ce fac ceilalți, ne plăceau sau nu ne plăceau anumite lucruri, și atunci ne străduiam și noi să venim cu ceva mai bun sau cu o alternative la ce făceau ceilalți. De-asta zic că nu a fost așa cum o percepe publicul, că trebuie să fii neapărat dușmanul cuiva… Acum, sincer îmi pare rău că s-au scindat și Iris, și Compact în tot felul de variante (Asta chiar e trist, din păcate', a completat Edi). Nu cred că e în beneficiul cuiva, până la urmă, asta-i viața, nu suntem noi cei care hotărâm.

Iulian Vrabete: „Dacă ne-am fi urmat calificările, eu aș fi fost în continuare arhitect”

Ați colaborat cu Angela Gheorghiu, cu Antonia… Mai există vreun featuring pe lista voastră, aveți în plan o nouă colaborare? Cum au mers aceste proiecte?

Dan Bittman: De mers au mers foarte bine, poate mai puțin cel cu Angela Gheorghiu, în sensul că publicul în România nu gustă genul ăsta de muzici, dar a fost un featuring fabulos. Chiar zilele trecute, un post de radio, cred că Radio România, a dat piesa. Eram în mașină, am ascultat-o și nu mi-a venit să cred, în primul rând, ce calități fantastice are Angela. Chiar mi-aduc aminte că a fost o discuție și asta e o chestie hazoasă. Ea voia s-o cânte așa, ca Angela Similea, adică nu voia să-și arate calitățile de mare soprană. Chiar am insistat, eram în studio și i-am spus: Angela, dar tu trebuie să cânți ca tine!' și atunci când a dat nota aceea de final ne țineam de geamuri să nu se spargă. (râde) Era fabuloasă, fabuloasă. Foarte frumos!

Iulian Vrabete: Din păcate, și noi am rămas mirați că piesa respectivă, foarte frumoasă, din păcate nu a avut succes.

Citește și: Dan Bittman a dezvăluit ce pensie va primi, după o viață dedicată scenei: „Empatizez cu toți cei care nu reușesc să-și ducă cheltuielile până la finalul lunii'

Dan Bittman: Îți spun și de ce: pentru că piesa aceea ar fi avut farmec dacă am fi cântat-o în fiecare spectacol cu Angela Gheorghiu, dar, fără ea, normal că nu poți. E greu… Dar ne pare bine că am făcut-o, e o piesă foarte frumoasă. Ca multe altele pe care noi nu le cântăm în concert, dar au rămas. Ne mai cere lumea Vine o zi, de exemplu, o piesă pe care o cântăm destul de rar. Am cântat-o chiar acum la Orțișoara, fiindcă era favorita primarului și am cântat-o, așa, hors concours. Sunt multe, foarte multe… „Dimineață, în altă viață', de exemplu.

Aveți mai bine de 20 de albume și fabulos este că fanii voștri vă știu toate versurile cuvânt cu cuvânt. Ce simți când vezi o sală întreagă cântând alături de tine?

Dan Bittman: Te simți bine, foarte bine. Începuturile sunt așa, ca un motor diesel – începem ușor până ne încălzim puțin. Dar nu e vorba numai de noi. Lumea e foarte atentă. Când intri în scenă, pe lângă bucuria aia de început, toți sunt foarte atenți să te vadă, să vadă cum mai e, asta e trupa? Privesc foarte atent, eu fiind acolo, mai în față, îi văd cum se uită la fiecare, să-l vadă, să-l perceapă. Și după aceea, încet, încet, se încălzesc, iar la final, de fapt, ar începe spectacolul pentru ei, fiindcă atunci când vrem să plecăm toată lumea începe să urle Holograf' și bis!', și abia de atunci încolo ar trebui să înceapă spectacolul.

V-ați văzut vreodată altfel decât cântând? Ce ar fi fost fiecare dintre voi dacă nu ar fi cântat?

Iulian Vrabete: Cred că e destul de simplu. Dacă ne-am fi urmat calificările, eu aș fi fost în continuare arhitect.

Dan Bittman: Eu, un distins inginer hidrotehnician, făceam baraje.

Edi Petroșel: Eu, desi am terminat Politehnica, aș fi vrut să fiu sportiv de performanță.

Iulian Vrabete: Romeo, avocat…

Romeo Dediu: Tot muzică aș fi făcut!

Dan Bittman: Tino lucra în India, la indianul ăla Mittal. (râd toți)

Tino Furtună: Nu cred… Cred că eram șef de restaurant.

Edi Petroșel: „Eu am făcut facultățile de dragul părinților, pentru că nu exista noțiunea, pe vremuri, să nu termini o facultate”

Copiii voștri v-au urmat pasiunea? Cum e să fii copil de rock star?

Dan Bittman: Cel mai bine Edi poate să spună aici, că al lui e cel mai faimos.

Edi Petroșel: Am avut o surpriză extraordinară cu fiu-meu, care destul de târziu a început să depună' tot felul de idei și și-a făcut o trupă. E cantautor, într-un fel – muzică, text… Jurjack se numește. Am aflat acum, cu plăcută surprindere, că va cânta și el în spectacolul Hall of Fame și a ales și Singur pe drum', piesă pe care am făcut-o când el avea un an sau doi. Eram la Costinești și el umbla printre cablurile noastre, ne scotea din priză. Sunt foarte fericit din punctul ăsta de vedere. Niciodată nu l-am presat, deși a terminat două facultăți și nu se regăsea. E acea perioadă în care, ca orice părinte, nu vrei să-ți stresezi copilul și să ajungă să facă ceea ce îi place și ceea ce îl reprezintă. Acum chiar sunt foarte fericit cu el așa cum e. Știu ce probleme sunt, fiindcă eu am făcut facultățile de dragul părinților, pentru că nu exista noțiunea, pe vremuri, să nu termini o facultate. Am făcut-o, îmi dau seama, mai mult forțat de tata și de mama. Până la urmă, când am luat-o pe calea muzicii, n-a mai zis nimeni nimic. N-aș fi vrut să fac vreodată, hai să nu zic greșeală, pentru că timpurile s-au schimbat. N-aș fi vrut să-l oblig pe copilul meu să facă ceva care să nu-i fie confortabil, pentru că, dacă faci ceva cu plăcere, o faci toată viața.

Ar fi fost și greu să-i interzici să urmeze aceeași carieră…

Edi Petroșel: Nu se pune problema de interzis, dar puteam să-i ocup timpul cu alte presiuni… Concluzia e simplă: oare ți-ai dori să-ți fie copilul fericit? Evident că da! Despre asta e vorba.

Pe 10 octombrie, va avea loc concertul HOLOGRAF HALL of FAME, gala aniversară dedicată vouă. Vi se pregătesc niște surprize, dar nici voi nu vă veți lăsa mai prejos. Puteți da câteva amănunte pentru fanii voștri?

Edi Petroșel: Aș vrea să fac o precizare. Nu este vorba despre Holograf – 40 de ani. Din punctul meu de vedere, face parte dintr-un an în care noi vom celebra și Holograf – 40 de ani. Asta a fost o idee a unor producători, care e foarte bună, mai ales că nu s-a putut face în România niciodată. Afară s-au făcut, pentru Zeppelin, pentru Metallica s-a făcut genul ăsta de spectacole. Ideea e foarte bună, pentru că așa vom vedea și noi cum ne percep artiștii de top din România, care vor cânta piese Holograf în maniera lor, deci nu intervenim deloc în orchestrație, în nimic, vom fi doar spectatori. Vor participa Smiley, Andra, Irina Rimes, Delia, Brenciu, Taxi, Vunk. Sunt și niște trupe tinere, printre care Jurjack, The Mono Jacks, Robin and The Backstabbers, și și-au ales fiecare piesele, deci și pentru noi va fi o emoție și o surpriză.

Citește și: Dan Bittman, despre momentul în care l-a înlocuit pe regretatul Gabriel Cotabiță în trupa Holograf: „Cum a zis și Andreea Esca într-un interviu, am fost întotdeauna a doua cea mai bună alegere” / EXCLUSIV

Iulian Vrabete: Fiecare și-a ales piesa. Nici noi nu știm exact ce se întâmplă și cred că așa-i și bine, pentru că trebuia să fie o surpriză pentru noi.

Voi cu ce o să ne surprindeți?

Edi Petroșel: Noi, cu repertoriul formației și să vedem ce ne rămâne și nouă. (râd toți)

Aveți o piesă nouă, pe care să o lansați atunci?

Dan Bittman: Nu. O facem! (râde)

Ce planuri de viitor aveți?

Edi Petroșel: Noi nu ne mai facem planuri pe termen lung. Sincer, vrem să facem cât mai multe evenimente, să sărbătorim 40 de ani de carieră, printre care și un concert Holograf – 40 de ani pe care să îl facem noi să fie de la noi către public, nu de la ceilalți artiști pentru noi și public. Poate mergem și în diaspora, în câteva orașe importante.

Tino Furtună: „În Nagoya a fost interesant. A fost un public de vreo 5.000 de oameni care își agitau stegulețele cu o viteză incredibilă, indiferent ce ai fi cântat”

Unde v-a plăcut cel mai mult în străinătate, unde ați fost cel mai bine primiți?

Dan Bittman: Am fost bine primiți peste tot. Ne-a plăcut în Japonia…

Tino Furtună: În Nagoya a fost interesant. A fost un public de vreo 5.000 de oameni care își agitau stegulețele cu o viteză incredibilă, indiferent ce ai fi cântat.

Iulian Vrabete: Trebuie să spun că, în 99% din cazuri, am fost în străinătate, în ultimii 18-20 de ani, în chestii oficiale. O singură dată am fost în Canada într-un turneu privat, în rest am fost în Pavilionul României, am fost în Spania…

Edi Petroșel: Am fost și în Spania, la Madrid. A fost frumos, dar cariera noastră nu e axată pe internațional, ci, efectiv, cel mai bine primiți suntem în România, acasă la noi. Noi am cântat în general pentru români. Așa, mi-am adus aminte de un spectacol la care mă uit din când în când cu plăcere, de când am fost la Bourges, în Franța, în 1990. A fost o surpriză fascinantă. Am fost invitați de un mare cantautor francez, Jacques Ishlan. Erau numai francezi. I-am impresionat, desi genul nostrum muzical nu era foarte la modă în Franța. Francezii nu sunt glam-rock. Ei erau cu șansonete. În schimb, i-am dovedit.

Știu că ați avut și o pățanie mai puțin plăcută în Franța… Ați fost jefuiți?

Edi Petroșel: Eram tot cu domnul Ishlan. Ne-a invitat într-un bar de noapte, să cântăm. Eram cu Tino. A fost prima mea ieșire în Occident, Dan mai fusese. Familia (îmi spuneau Kid, adică Puștiul) mi-a strâns 1.700 de dolari, că mă duceam și cu soția, pe care, când am cerut-o de nevastă, i-am zis că îmi doresc s-o duc la Paris, pe Champs Elysees. Bineînțeles că i-am dat un hotdog, cam atât îmi permiteam… În loc să las banii acasă, ca țăranul, m-am dus în barul respectiv, dar mă simțeam protejat, că eram cu o personalitate. Ne-a invitat Jacques pe scenă să cântăm… În fine, când m-am întors și am băgat mâna, instinctual, în haină, îmi dispăruseră toți banii! A doua zi plecam. Era 4 sau 5 dimineața. Tipul când mi-a văzut fața mi-a zis: „Nu vreau să pleci din Franța cu ideea că ăsta-i poporul francez!'. Țin minte că s-a dus la bancomat, a scos 10.000 de franci și mi i-a dat, ca nu cumva să credem noi că francezii fură. Cum am ajuns acasă, două minute a mai durat până s-a trezit Silvia. Prima chestie – a băgat mâna după bani, că fusese ziua lui Jurjack. Împlinise 9 ani și ea a voia să meargă la cumpărături cu Izabela, soția lui Tino. Ea n-a înțeles că erau dolari sau franci, era tot aia, erau bani acolo.

Piesa care îi definește: Să nu-mi iei niciodată dragostea!'

Ca să încheiem într-o notă la fel de optimistă… Care a fost cel mai frumos moment al carierei voastre?

Edi Petroșel: Pentru mine, pentru noi, momentul Costinești. De fapt, e o perioadă. Sau când am luat premiile alea cu Ballantines și pe urmă când Supersonicul' a fost premiat. Fiecare album ne crea un moment unic. Să nu mai vorbesc de Să nu-mi iei niciodată dragostea'!

Iulian Vrabete: Lansarea de la Holografica, la fel. Foarte multe…

Edi Petroșel: Spectacolul de la Timișoara, de pe 17 decembrie. În mod normal, pe 17 decembrie nu se cânta în Timișoara. Noi scoseserăm Holografica' – unde e și Vine o zi'. Au venit cei de la Asociația victimelor Revoluției și ne-au rugat să cântăm. Au spus: Și pentru asta au murit copiii noștri în 1989, pentru ca cineva să poate să cânte liber…' Organizatorul nostru de atunci, George Știrbei, știu că i-a așteptat pe toți cu lumânări la intrare, pe care le-au aprins la Vine o zi'. A fost… magic, magic!

Tino Furtună: Și alt lucru ca performanță de perioadă – 1987 este anul în care am avut 500 de spectacole. E un challenge pentru orice artist.

Iulian Vrabete: Aritmetic nu iese, dar având în vedere că aveam concert și de câte trei ori pe zi, începe să…

Nu cred că mai există cineva în România care să fi ajuns la o asemenea performanță. Aveți mai bine de 20 de albume.

Edi Petroșel: Optsprezece! Optsprezece sunt de studio și mai sunt și albume live.

Tino Furtună: Și Radio Holograf, care există pe www.radioholograf.ro. Sunt 180 de piese, care se repetă cam la 12 ore, ceea ce e mai deosebit.

Dacă ar fi să definiți trupa Holograf cu o singură piesă, care ar fi aceea?

Dan, Edi, Iulian, Tino și Romeo: Să nu-mi iei niciodată dragostea!'.

 

Cele mai vândute colecții!

AVANTAJE - editia APRILIE 2026 24.99 RON Cumpără acum

ELLE - ediția aprilie 2026 34.99 RON Cumpără acum

Panini Adrenalyn – Pencil Tins 75 RON Cumpără acum

Panini Adrenalyn XL – Dream box 175 RON Cumpără acum

Ford Mustang 1969 Boss 429 - ediția nr. 146 (Mașini de Colecție) 26.42 RON Cumpără acum

Volkswagen Touareg- ediția nr. 145(Mașini de Colecție) 26.42 RON Cumpără acum

BMW Z8 - ediția nr. 144 (Mașini de Colecție) 26.42 RON Cumpără acum

Urmărește-ne pe Google News