Holograf, interviu de colecție. Dan Bittman, amintiri din perioada comunistă: "Ne era frică să nu fim tunși. Ne dădeam părul cu apă și zahăr ca să stea lipit de cap"

Publicat pe de Oana Pantazi

Sunt cea mai longevi­vă și cea mai iubită trupă rock din România, au la activ mii de concerte și sunt adorați de milioane de fani, din trei generații. Holograf se îndreaptă vertiginos spre o ju­mătate de secol de ca­rieră, așadar vă propu­nem un remembering savuros cu cei cinci membri ai trupei des­pre statutul de rock star în România!

M-am întâlnit cu băieții de la Holograf într-o zi călduroasă de sfârșit de septem­brie și, înainte de interviu, am avut ocazia să stau alături de ei, pe terasa imobilului unde avea loc evenimentul, la o cafea și o apă plată. Fără ca ei să știe că urma să-i intervievez. Sunt atât de firești, de umani, de ne-vedete și de plini de haz, iar între ei există o chimie atât de specială, încât am aflat, fără ca măcar să articulez un sunet, care e secretul longevității trupei lor. Dan Bittman (vocal), Edi Petroșel (baterie), Tino Furtună (keyboards), Iulian Vrabete (chitară bas) și Romeo Dediu (chitară acustică) sunt nu doar colegi de trupă, ci o familie în adevăratul sens al cuvântului. Ce-i drept, o familie de rock staruri.

Trupa Holograf e împreună de 41 de ani, un record foarte greu de egalat. Sunteți în Hall of Fame alături de Ae­rosmith, Metallica, ZZ Top, U2, Rolling Stones… Care este secretul vostru, cum ați rezistat atâta timp împreună?

Edi Petroșel: Cred că cel mai important lucru a fost de la rădăcini, de la început, când trupa s-a creat nu pentru a face ne­apărat business, nu pentru a deveni vede­te. A fost creată dintr-o mare dragoste – care, iată, ne unește și acum – față de a cânta genul ăsta într-o trupă, într-un band. Așa am crescut. Apoi, respectul și prietenia care încă există între noi, ceea ce e foarte important.

Aș vrea să facem un mic remembe­ring. Ce înseamnă să fii rock star în România și în special în România co­munistă? Știu că aveți niște povești interesante…

Dan Bittman: În România comunistă era treaba… (râd toți) „Rock, ha?! Ia vino puțin, băiețică! Cam asta era abordarea. „Ce zici că ești? Rock star? Ia! Ia să vedem!.

Pe vremea aceea, era un act de curaj să ai plete…

D.B.: Păi, pe Edi l-au prins și l-au tuns. L-au prins pe stradă, avea plete, l-au bă­gat într-o dubă și l-au tuns. Vorbesc foarte serios, chiar asta i s-a întâmplat! Noi, când apăream la televizor, de obicei trebuia să ne strângem părul cu niște agrafe și să ni-l dăm cu apă cu zahăr, ca să se lipească de scalp, și bineînțeles că venea câte un cen­zor drag care spunea că nu există umbre pe cer (n.r. „Umbre pe cer este una din­tre cele mai cunoscute piese ale formației), în România există doar soare și flori și că trebuie schimbat textul refrenului. La fi­nal, trebuie să fie pozitiv, luminos… Și asta făceam, pentru că, altfel…

Tino Furtună: „Singur pe drum s-a schimbat în „Luminile rampei.

D.B.: Nu se putea să fii singur pe drum în România! Trebuia să fie cineva lângă tine, de la Securitate, care să stea și să te ghideze, cum și astăzi, de fapt, se întâm­plă. Și atunci, nu suntem niciodată singuri pe drum. (râd toți)

Iulian Vrabete: Să știți că însemna ceva să fii rock star pe vremea respectivă, fiind­că te dezlipeai de lumea aceea. Gândiți-vă că, în cele câteva luni pe care le stăteam la Costinești, parcă eram în altă țară. Scăpam de cenușiu, scăpam de lipsurile și grijile dimprejur, iar muzica și ceea ce fă­ceam noi cred că ne-au ajutat să rămâ­nem întregi la cap și să trăim altfel, de fapt… („Aparent, l-a completat Dan Bittman). Aparent, da, asta s-a dovedit mai târziu. (râd toți) Reușeam să scăpăm din colivia aia gri… Asta era, de fapt, ce însemna să fii rock star… Banii oricum atunci aveau altă conotație.

E.P.: O singură concluzie apropo de ce înseamnă să fii rock star în România de atunci și de acum – nu are nicio legătură cu ce înseamnă să fii rock star afară. Măcar atât trebuie să punctăm. Nu pot să uit, înainte de 89, cât de rock star eram… La Brașov trebuia să stăm, cu cartela, să luăm acea pâine la care avea dreptul fie­care, și nu pot să uit un gest făcut de o doamnă. Am stat la coadă, că aveam spectacol și trebuia să ne luăm și noi o bu­cată de pâine, dar vânzătoarea n-a vrut să-mi dea, că n-aveam cartela, și femeia aceea mi-a cedat cartela ei. Pentru mine, asta a însemnat enorm. Pe vremea aia, să poți să-ți cedezi bucata de pâine pentru Dragu… Știa că o împart cu colegii, că alt-fel nu mi-ar fi dat-o. (râde, în timp ce Dan și Iulian îl întrerup: „Ceea ce el n-a făcut! Acum aflăm!). Din punctul ăsta de vede­re, a fost un rock star atipic, să zicem.

Trupele rock au așa-numitele groupies. Acum, că au trecut mai bine de 40 de ani, orice top secret se desecre­tizează… Aștept să dați vina unii pe alții. Care dintre voi a avut cel mai mult succes la fete?

D.B.: Și peste groupies au trecut 40 de ani! (râd toți)

I.V.: Asta e o întrebare cu răspunsul cu­noscut. Întotdeauna solistul are cel mai mult succes, ce să mai vorbim?!

D.B.: Nu vreți să dăm vina pe Nuțu (n.r. Nuțu Olteanu, fostul chitarist al trupei), că tot nu mai e pe-aici? (râd toți)

E.P.: E atât de simplu! Cu groupies e exact ca la pescuit. Dănuț avea poziția cea mai bună de pescuială, adică avea poziția aia unde era totul momit. Noi prindeam ce mai scăpa pe alături…

T.F.: S-a desecretizat la toate palierele…

E.P.: Uite, și asta cred că se leagă de prima întrebare, apropo de cum am rezistat sau de ce-am avut succes… Pentru că nicioda­tă nu am fost invidioși unii pe alții din ca­uza femeilor.

D.B.: Dar se prinde pește și la coada lacu­lui, nu trebuie să stai pe mijloc tot timpul! (râd în hohote)

De mai bine de 30 de ani, formați o familie. Și, ca în orice familie, mai apar și mici certuri (aici sunt întreruptă și corectată: „Mari certuri, bătăi!). Cum ați rezistat și cine-i piatra cea mai tare dintre voi?

D.B.: Nu știu dacă e o nucă tare, ca să zic așa. Fiecare, la un moment dat, are orgoli­ile lui, problemele, frustrările lui, dar im­portant e ca ceilalți să treacă peste și, când face unul un pas în față, ceilalți să facă un pas înapoi și invers. Adică, hotărârile, în general, se iau la comun, și cred că asta a contat. Mersul înainte așa a fost – fiecare a trecut peste anumite asperități și am reușit să mergem mai departe. Am avut o cauză mai bună decât micile noastre orgolii.

I.V.: Eu am spus întotdeauna că ce ne-a salvat pe noi au fost cei șapte ani de acasă. Conflictele noastre nu au depășit nicioda­tă o anumită limită, care să ducă undeva de unde nu te poți întoarce.

E.P.: Nu s-au făcut niciodată greșeli ne­reparabile.

I.V.: N-au fost niciodată injurii… Asta ne-a menținut într-o zonă unde a putut fi evitat.

D.B.: Sau cum se spune în presă – „Noaptea cuțitelor lungi. Se negociază cu cuțitele pe masă. (râd toți)

Practic, ați fost mai mult timp împreu­nă decât alături de familii și cred că ați

văzut toată lumea. Ce v-a impresionat cel mai mult?

D.B.: Am fost bine primiți peste tot. Ne-a plăcut în Japonia…

T.F.: În Nagoya a fost interesant. A fost un public de vreo 5.000 de oameni care își agitau stegulețele cu o viteză incredibilă, indiferent ce ai fi cântat.

I.V.: Trebuie să spun că, în 99% dintre cazuri, am fost în străinătate, în ultimii 18-20 de ani, în chestii oficiale. O singură dată am fost în Canada într-un turneu privat, în rest am fost în Pavilionul României, am fost în Spania…

E.P.: Am fost și în Spania, la Madrid. A fost frumos, dar cariera noastră nu e axată pe internațional, ci, efectiv, cel mai bine primiți suntem în România, acasă la noi. Noi am cântat în general pentru români. Așa, mi-am adus aminte de un spectacol la care mă uit din când în când cu plăcere, de când am fost la Bourges, în Franța, în 1990. A fost o surpriză fascinantă. Am fost invitați de un mare cantautor francez, Jacques Ishlan. Erau numai francezi. I-am impresionat, deși genul nostru muzi­cal nu era foarte la modă în Franța. Francezii nu sunt glam-rock. Ei erau cu șansonete. În schimb, i-am dovedit.

Sunteți trupa rock cu cel mai mare nu­măr de fani. Aveți fani din trei generații în aceeași familie! Asta înseamnă că sunteți foarte iubiți.

D.B.: Da, ne iubesc în special mamele, bunicile… Vin la spectacole. De exemplu, am avut un spectacol lângă Timișoara, la Orțișoara, unde au venit și bunici, și mame, și copii…

E.P.: Și fete tinere veneau la autograf și-i spuneau lui Dănuț: „Să știți că sunteți ido­lul mamei mele!. O așteptăm și pe-aia cu bunica… (râd toți, în timp ce Dan Bittman concluzionează: „Asta-i viața!)

Ați avut mereu statutul de sex-simbo­luri. Așadar, nu pot să nu amintesc de albumul „Stai în poala mea, din 1995…

D.B.: Da, chiar am fost întrebat dacă nu o să mai cântăm piesa și acum… Dar ar tre­bui să ne dezbrăcăm. Siluetele sunt ireproșabile, nu? Dar nu mai avem plete și iepurașii nu știm dacă-i mai găsim („Au murit demult!, intervine Edi). Am o su­gestie de iepuroaice, dar nu știu dacă o să fie acceptată. (râd toți)

I.V.: Să știți că acea copertă a ajuns pe un site care se cheamă Weird Covers, deci am atras atenția.

Aceea a fost perioada în care ați fă­cut o schimbare de stil, ați trecut de la hard rock la ceva mai soft, mai modern. Ce v-a determinat să luați această decizie?

I.V.: S-a schimbat lumea, s-a schimbat muzica în jurul nostru. Anii 90, toată lu­mea știe, au însemnat trecerea în subsol a muzicii rock sau a glam-rock și au apărut dance, pop, cu totul altceva. Sigur că a fost un moment de cotitură. „Stai în poala mea a fost ultimul disc rock…

T.F.: A fost târziu asta. Noi am fost în 90 la Londra, să facem niște înregistrări în Marcus Studios, pentru London Weekend Television, și i-am cunoscut pe producăto­rii lui Jason Donovan, Kylie Minogue și Fine Young Canibals, care ne-au spus atunci: „Ia mai tundeți-vă! În filmările voastre să fie mașini frumoase, fete, că trendul următor va fi muzica dance.

E.P.: Nu aș vrea să se înțeleagă că această schimbare a noastră a fost chiar premedi­tată. Din punctul meu de vedere, a fost cât se poate de natural. Iată că s-a demonstrat că a fost, până la urmă, o decizie firească. Apoi, era și faptul că și noi îmbătrâneam, timpul trecea, vedeam cum ne impresio­nează lucrurile din jurul nostru. A contat foarte mult și venirea lui Romeo, pentru că, din punctul meu de vedere, genul ăsta muzical pe care l-am abordat ulterior a fost mult mai sofisticat…

R.D.: Deci din cauza mea! (tot grupul, râ­zând: „Datorită, datorită!)

E.P.: Am vrut să-i fac un compliment, pentru că se renunța la armoniile alea 1-4, 1-5 de blues, de rock, eraul solo-uri mai elevate, armonii mai complicate, cuvinte mai frumoase.

D.B.: Și pe noi ne-au influențat anumite trupe, anumiți artiști… Van Halen.

E.P.: Eu consider că a fost o evoluție. Multă lume ne-a reproșat: „Bă, n-ați ră­mas împământeniți în genul acela!, dar mă gândeam cum am fi arătat acum cu ștrampii ăia și cu burți, și bătrâni…

D.B.: Eu simt c-am fi fost excepționali!

E.P.: Eu zic că a fost o evoluție, și nu nea­părat o schimbare de dragul schimbării. Așa am simțit, a fost naturală.

Piesa „Și îngerii au demonii lor are 15 milioane de vizualizări pe YouTu­be. Aproape fără excepție, piesele voastre sunt hituri. Cum reușiți? Știm cu toții că sunt trupe care lansează un hit și apoi dispar…

D.B.: Asta am încercat și noi, dar nu ne mai iese. (râd toți)

I.V.: Am reușit până acum, nu știu de acum încolo cum o să reușim, pentru că, încă o dată, gândiți-vă câte schimbări am prins noi în parcursul nostru. Schimbarea de regim politic, schimbarea de regim muzical… Rockul a intrat în desuet…

E.P.: Să nu uităm și suportul! Ce s-a în­tâmplat de la vinil, casetă, CD… Nu mai există nimic din ceea ce noi făcuserăm performanță.

I.V.: De data asta, mai avem încă o schim­bare, și anume modul în care este promo­vată muzica, iar noi aici nu ne aflăm într-o poziție favorabilă din mai multe puncte de vedere. Primul este vârsta și mai sunt și altele în subsidiar, drept care cred că va fi mai greu acum.

D.B.: Dar nu imposibil, ne luptăm! S-a

diversificat piața. E foarte multă muzică, sunt foarte multe radiouri acum, unele sunt pentru tineri și, normal, acolo nu suntem difuzați, suntem difuzați în altă parte… Așa e viața, până la urmă. Fiecare își cere locul în industria muzicală.

E.P.: Ia exemplu ce se întâmplă afară! Dacă ați mai văzut vreun hit cu Sting sau chiar Bon Jovi, trupe care erau sus de tot – YouTube, zero, în schimb, la spectacole, vânzările de bilete sunt în top. E o altă piață.

Piața noastră muzicală este suprasa­turată de anumite banduri, dar nu ne­apărat de trupe rock. Apropo de asta, o să vă întreb despre rivalitatea dintre voi și trupa Iris. Cât este adevăr și cât este mit? Știu, Dan, că acum trei ani, ai făcut un videoclip cu Cristi Mincu­lescu (n.r. „S-aprindem torțele).

D.B.: Ah, da! Eu n-am nicio problemă, acum, sincer! Toate colaborările astea mie mi se par de bun augur. Mai ales cu Cristi, mie mi-a părut rău că piesa cu el nu a explodat mai tare, dar mie mi s-a părut că asta a fost mai mult vina producători­lor, pentru că era oricum unică în felul ei. Noi nu mai cântaserăm niciodată împre­ună, cântaserăm în formația Iris, dar în perioade diferite. Nu aș numi-o în niciun caz rivalitate. A fost o concurență între Compact, Iris și Holograf și alte formații, dar în sensul bun, pentru că ne uitam ce fac ceilalți, ne plăceau sau nu ne plăceau anumite lucruri, și atunci ne străduiam și noi să venim cu ceva mai bun sau cu o alternativă la ce făceau ceilalți. De-asta zic că nu a fost așa cum o percepe publicul, că trebuie să fii neapărat dușmanul cuiva… Acum, sincer îmi pare rău că s-au scindat și Iris, și Compact în tot felul de variante („Asta chiar e trist, din păcate, a comple­tat Edi). Nu cred că e în beneficiul cuiva, până la urmă, asta-i viața, nu suntem noi cei care hotărâm.

V-ați văzut vreodată altfel decât cân­tând? Ce ar fi fost fiecare dintre voi dacă nu ar fi cântat?

I.V.: Cred că e destul de simplu. Dacă ne-am fi urmat calificările, eu aș fi fost în continuare arhitect.

D.B.: Eu, un distins inginer hidrotehnici­an, făceam baraje.

E.P.: Eu, deși am terminat Politehnica, aș fi vrut să fiu sportiv de performanță.

I.V.: Romeo, avocat…

R.D.: Tot muzică aș fi făcut!

D.B.: Tino lucra în India, la indianul ăla Mittal. (râd toți)

T.F.: Nu cred… Cred că eram șef de resta­urant.

Care a fost cel mai frumos moment al carierei voastre?

E.P.: Pentru mine, pentru noi, momentul Costinești. De fapt, e o perioadă. Sau când am luat premiile alea cu Ballantines și pe urmă când „Supersonicul a fost premiat. Fiecare album ne crea un mo­ment unic. Să nu mai vorbesc de „Să nu-mi iei niciodată dragostea!.

I.V.: Lansarea de la „Holografica, la fel. Foarte multe…

E.P.: Spectacolul de la Timișoara, de pe 17 decembrie. În mod normal, pe 17 de­cembrie nu se cânta în Timișoara. Noi scoseserăm „Holografica – unde e și „Vine o zi. Au venit cei de la Asociația Victimelor Revoluției și ne-au rugat să cântăm. Au spus: „Și pentru asta au murit copiii noștri în 1989, pentru ca cineva să poate să cânte liber… Organizatorul nos­tru de atunci, George Știrbei, știu că i-a așteptat pe toți cu lumânări la intrare, pe care le-au aprins la „Vine o zi. A fost… magic, magic!

T.F.: Și alt lucru ca performanță de peri­oadă – 1987 este anul în care am avut 500 de spectacole. E un challenge pentru orice artist.

I.V.: Aritmetic nu iese, dar având în vede­re că aveam concert și de câte trei ori pe zi, începe să…

Dacă ar fi să definiți trupa Holograf cu o singură piesă, care ar fi aceea?

Dan, Edi, Iulian, Tino și Romeo: „Să nu-mi iei niciodată dragostea!

Foto: Hepta, arhiva VIVA!, Profimedia, Instagram

Holograf, interviu de colecție. Dan Bittman, amintiri din perioada comunistă: "Ne era frică să nu fim tunși. Ne dădeam părul cu apă și zahăr ca să stea lipit de cap"Holograf, interviu de colecție. Dan Bittman, amintiri din perioada comunistă: "Ne era frică să nu fim tunși. Ne dădeam părul cu apă și zahăr ca să stea lipit de cap"
 
Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista VIVA!
Revista VIVA!
Newsletter