Ioana Pavelescu, despre lumea artistică românească actuală: „Orice actor de telenovele mediocre e numit artist. Modelele de azi sunt niște tatuaje si mulți followers, un om care trăiește fără repere suferă de prostie” / EXCLUSIV

Abonați-vă la canalul de Whatsapp VIVA! Primiți pe telefon cele mai importante articole!

Cuprins

1 Ioana Pavelescu, despre lumea artistică românească actuală
2 Ioana Pvelescu: „Lumea artistică românească pare a se complace în mizerie estetică și în platitudine'

Alegerea profesiei de actor a venit spre mine natural, firesc. Nici nu pot spune că a fost o alegere. Nu îmi aduc aminte când am spus – vreau să fiu actriță…. Fascinația pe care am avut-o dintotdeauna pentru scenă, pentru mama și colegii ei, Teatrul Mic unde am copilărit, Marietta Sadova, nașa mea, totul în jurul meu vorbea de teatru, de frumusețea și noblețea acestei meserii, de misiunea importantă pe care o au actorii. Firescul și bucuria de a fi pe scenă au început treptat, treptat să ducă la întrebări, scormoniri de sensuri și înțelesuri, neliniști și bântuiri.

Vezi galeria foto

Citește și: Ovidiu Ioanițoaia, despre cel mai mare regret: „Din păcate, meseria de ziarist nu m-a ajutat foarte mult să stau cât aș fi vrut cu fiica mea, cum n-am stat cât aș fi vrut nici cu maică-mea” / EXCLUSIV

Ioana Pavelescu, despre lumea artistică românească actuală

Actorul nu este o modă. Nu ține de trenduri, nu ține de valuri trecătoare. Arta și actorul nu își găsesc identitatea în performanțe evolutive, ci în autenticitate. Știința și tehnica au nevoie de progres ca să se justifice. Arta nu. Arta trebuie doar să rămână sinceră și vie. Ea nu se supune progresului, dar simte prezentul și îl traduce în esență. Se autentifică în fiecare generație prin acea nevoie profundă de a căuta adevărul.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Imagini rare cu Viorica Dăncilă din tinerețe, din perioada în care l-a adoptat pe fiul ei. Era brunetă și avea părul ondulat

Actorul de ieri și de azi este, în esență, același. Alcătuirea lui interioară nu s-a schimbat. Există în el o vibrație aparte, o neliniște, o foame de sens care îl face să nu poată trăi altfel decât punând întrebări prin personajele pe care le întâlnește. Nu e o alegere – e o chemare. Fără aceste date fundamentale, actoria devine doar o meserie sau, mai grav, un hobby decorativ.

Citește și: Ioana Pavelescu, apariție modernă la Premiile Gopo 2025, unde a fost premiată pentru întreaga carieră. A venit însoțită de fiica ei, Maria Marinescu, ginere și nepot

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Ce pensie primește Liliana Grădinaru, soacra lui Nicușor Dan. A lucrat 45 de ani în învățământ: „Este respectată în comună”

Spunea Caragiale că amatorul se joacă de-a emoția, în timp ce profesionistul trăiește o damnare asumată. E damnat să exprime ceva esențial pentru oameni. Să le aducă aminte cine sunt. Astăzi, confuzia e mare. Trăim într-un prezent în care orice actor de telenovele mediocre este numit cu lejeritate „artist'. De fapt, în spațiul românesc, acceptăm cu o negijentă indulgență vulgaritatea travestită în succes. Și poate tocmai aici e rana: ca aceste producții să devină repere pentru un public obosit și comod. Și ei sunt, de fapt, oglinda.

Citește și: Cine este Ioana Pavelescu. A debutat în film la 19 ani, deține cetățenie americană, a trecut prin două divorțuri și are doi copii

OGLINDA

Mă aflu într-o sală de cinematograf. Pe ecran, doi tineri se privesc, se ating, își spun cuvinte știute și rostite de noi toți. Dar, dincolo de aceste cuvinte, ei se leagă prin ceva tainic, știut numai de ei, dar, pe care noi cei din sală, îl simțim și ne emoționăm. Participam intens la povestea lor cu poveștile noastre, cu cuvintele și amintirile noastre, cu iubirile noastre, la viața lor care începe să se înfiripe pe ecran. E o poveste în care sufletul se regăsește. El: – Te iubesc. Ea: – Și eu. El: – De ce? Ea: – Așa. Și ea moare de leucemie. Final. Sunt cuvinte care trebuie rostite, așa cum sunt filme care trebuie făcute. Rostit
sau nerostit, fericit sau nefericit, dar întotdeauna trăit, întotdeauna prezent, în viețile noastre – Te iubesc.

Și de ce atunci, în cinematografia românească – Te iubesc – lipsește? Te iubesc-ul măreț, definitiv. De ce este mai interesant și atragător să vorbim despre urâtul și mizeria unei societăți năuce, decât despre absolutul pe care fiecare îl poartă în el? Nu este desuetă dragostea, dragii mei colegi! În această perspectivă a unei trăiri complete, definitive între Ea și El, filmul românesc nu și-a spus, încă, cuvântul, specificul, părerea. E și greu când subiecții sunt aleși din găleata psihologiilor „la bloc'. Și atunci, la noi, sună cam așa:

El: – Lucico, de ce esti nașpa și nu vrei să ne-o punem?

Ea: – Auzi mă, ți-a luat tac-tu Jeepul ăla?

El: – „Da' ce, fată, Loganul ce-are? Te dezechilibrezi?

Ea: – Nu mă, că eu am mintea-n cap! Sincer! Daa, fii și tu mai șmecher! Ori suntem golani, ori nu mai suntem!

Ioana Pvelescu: „Lumea artistică românească pare a se complace în mizerie estetică și în platitudine'

Unde este emoția? Unde este vibrația aceea care transformă urâtul în poezie? De ce a devenit „adevărul' un scop în sine, în loc să fie un pretext pentru profunzime? De ce refuzăm azi „te iubesc' în favoarea unui realism care nu face decât să ne scufunde și mai mult în trivial?

Urâtul a devenit normă. Lumea artistică românească pare a se complace în mizerie estetică și în platitudine. Arta nu mai provoacă, nu mai transformă – doar reflectă mediocritatea. Și nu o face cu luciditate, ci cu resemnare. Modelele de azi sunt niște tatuaje si mulți followers pe niște teme de periferie a minții umane.

Un om, o generație care trăiește fără repere, fără modele, suferă – după părerea mea – de suficiență și prostie. O generație trebuie să fie definită conceptual, adică spiritual și cultural. Atunci când nu există repere, nu se mai poate vorbi despre generație. Biologicul nu lasă nimic în urma sa. Iar dacă există, totuși, încercări culturale chinuite, care se vor spontane, ele vor fi, inevitabil, caduce.

Suntem martori la o vulgarizare accelerată a tot ce ține de creație. Filmul românesc, cu rare excepții (fabuloase, de altfel), vorbește obsesiv despre urât și o face fără nicio intenție de transcendere. Arta nu înseamnă să ne arăți cât de murdară e baia blocului. Adevărul nu este suficient. Adevărul brut e interesant în jurnalism, nu în artă. În artă, urâtul trebuie sublimat, trebuie să restructureze sufletul privitorului. Neorealismul italian a reușit asta.

În acest peisaj cenușiu, teatrul a devenit refugiul celor care mai cred în sens, în vibrație, în profunzime. Acolo, energiile au rămas autentice. Actorul se întâlnește cu marile texte, cu marii gânditori ai lumii, cu eternitatea. Acolo își forțează limitele și respiră adevărul viu, nu cel mort, notarial, al „realității'. E o discrepanță dureroasă între teatrul românesc și filmul românesc de azi. Și, da, publicul – tot mai eterogen – își caută vocea în funcție de propriile opțiuni culturale. Bine și-așa. Nu?

CITEȘTE INTERVIUL INTEGRAL ÎN VIVA! DE IUNIE. REVISTA SE GĂSEȘTE LA TOATE PUNCTELE DE DIFUZARE ALE PRESEI!

FOTO: Arhivă Personală, Arhivă VIVA!, Facebook