Irina Pacurariu - Mereu pe drum

Publicat pe

În reportajele ei prezintă poveşti neobişnuite ale unor oameni obişnuiţi şi defectele unui sistem ineficient. Şi ea este o femeie neobişnuită, cu o familie obişnuită şi o maşină extrem de eficientă.

A început anul 2013 cu o serie de emisiuni despre medicii din provincie şi l-a terminat cu o suită de reportaje despre român-cele plecate la muncă în străinătate, pentru a le oferi copiilor lor o viaţă mai bună. Pentru a descoperi aceste poveşti emoţionante, Irina Păcurariu călă-toreşte prin toată lumea. Şi pentru că locuieşte la aproape 400 de km de oraşul în care lucrează, conduce foarte mult şi petrece mult timp în maşină. Tot în maşină am apucat să şi vorbim despre proiectele şi familia ei, pe dru­mul de la Televiziunea Română către pădurea Băneasa, unde urma să aibă loc şedinţa foto.

 

În această vară ai dat startul unei noi emisiuni de reportaj, „Poveşti în Ha­late Albe. Care a fost provocarea la această emisiune?

Să fii singur împotriva tuturor. Iniţial, părea că ceea ce încerci să spui nu se va potrivi sigur cu opinia interlocuto­rului. Indiferent cât de elegant vorbeşti cu medicii despre meseria lor, unii se simt lezaţi şi şi-au pierdut complet umorul când vine vorba de situaţia în care sunt. Ce m-a relaxat a fost faptul că am aflat de un sondaj făcut la cere­rea Colegiului Medicilor, care este preocupat de felul în care breasla este privită. Una dintre întrebările sondaju­lui a fost ce părere au pacienţii din România despre medicii de aici: sunt corupţi, sunt blazaţi, sunt dependenţi de telefonul, de cadoul sau plicul pe care îl aşteaptă? 98% dintre cei care au răspuns au spus că da, aşa arată por­tretul robot al unui medic român. Tot aproximativ 98% au declarat că fiecare dintre ei a fost norocos şi a cunoscut la un moment dat un medic foarte bun, care nu se încadrează în majoritate. E clar că breasla are o problemă de per­cepţie dar, pe de altă parte, şi sistemul e departe de a fi perfect. Destinul aces­tei emisiuni a fost să găsesc personaje care, dincolo de orice comentarii, îşi fac meseria cu jurământul lui Hipocrat pe viu, nu cu el pierdut undeva la un final de facultate.

 

Ce te-a surprins cel mai mult la poveştile pe care le-ai întâlnit?

Uluitor a fost să văd că la ţară, în România, încă sunt zeci sau sute de medici care, pe salarii de mizerie, iau uneori şi căruţa dacă e nevoie de ei. Încă nu-i doare dacă pleacă de acasă la orice oră din zi şi din noapte, atunci când e nevoie de ei, încă sunt oameni care şi-au găsit destinul în dispensare prăfuite. Şi, de fapt, nici dispensarele nu mai arată ca în şabloanele pe care le avem despre medicina de la ţară. Nu e totul negru, cred că e bine să învă-ţăm că griul este culoarea pe care tre­buie să o vedem în general.

 

Ţi s-a schimbat în vreun fel percep-ţia pe care o aveai faţă de sistemul medical românesc?

A găsi 24 de poveşti nu rezolvă în niciun fel nici convingerile, nici ideile preconcepute. Pur şi simplu auzim în fiecare zi istorii despre ce se întâmplă în spitale, despre diagnostice şi destine care par ştampilate de ceea ce hotărăşte un doctor la un moment dat, despre o anumită reţetă sau un medicament pe care l-ai primit. De foarte multe ori, ce ţi-e scris, asta se întâmplă, iar doctorul nu are ultimul cuvânt de spus în ceea ce vei trăi. Pe de altă parte, eu aveam o prejudecată care era excentrică în comparaţie cu cea a majorităţii. Am născut de ambele ori într-un spital care stătea să se dărâme, din care efectiv cădeau bucăţi de perete, pentru căacolo era doctoriţa în care aveam în-credere. Din păcate, în România lipsa de respect pentru medici nu vine de la pacienţi, ci în primul rând de la auto­rităţile care nu sunt capabile să plă-tească efortul acestor oameni. Din punctul meu de vedere, medicii şi pilo-ţii de avion au cele mai grele misiuni profesionale pe care le poate avea ci­neva. Să ai în mână viaţa unor oameni nu cred că se poate compara cu nimic altceva.

 

Călătoreşti des pentru reportaje în ţară şi în străinătate sau între Iaşi, oraşul unde locuieşti, şi Bucureşti, oraşul în care lucrezi. Nu te saturi niciodată de atâtea drumuri?

Câteodată mă satur, ca oricine. Dar cele mai rele zile nu sunt cele în care sunt plecată, pentru că atunci sunt clar concentrată la ceea ce am de făcut şi am întotdeauna o agendă destul de plină. Au ajuns destul de greu de su­portat zilele care preced plecarea, fie că e vorba de plecarea de acasă sau către casă. Când pleci de-acasă ai de pregătit o mulţime de lucruri – spre exemplu, cele opt feluri de mâncare pe care le laşi când copiii rămân doar cu tata sau cu doamna care mai are grijă de cea mică. E bine când vine mama, pentru că atunci nu mai trebuie să fac mâncare pe termen lung, urăsc să fac asta! Îmi place să stau în bucătărie şi îmi place să gătesc, dar savoarea unei mâncări gătite pe loc nu se compară cu nimic. O altă problemă cu plecările este că trebuie să îmi aduc lucrurile neapărat necesare, să le pun într-o geantă. Nu am geanta aia care mă aş-teaptă la uşă, gata să fie ridicată, care să mă ajute indiferent unde trebuie să plec şi cât am de stat acolo. Întotdeau­na trebuie adunate lucrurile, ca şi cum ar fi primul bagaj pe care îl fac în anul respectiv. Asta chiar nu îmi place de­loc. Iar când e vorba de întors acasă, ultima zi din deplasare e acea zi care ar trebui să aibă 52 de ore, pentru că 24 sigur nu-mi ajung decât pentru în-călzire. Încep să dau greş, sunt zile în care chiar nu mai reuşesc. Poate că îmi propuneam mai puţine mai demult, poate că eram mai relaxată, dar mi se întâmplă să mă gândesc că e greu să bifez tot ce mi-am propus în doar 24 de ore. Clar, se scurtează zilele pentru toată lumea!

 

Ştiu că fetelor tale le place foarte mult să cutreiere munţii alături de tatăl lor. Ce alte activităţi extraşcolare au?

Carina, cea mare, face pian şi chitară, iar acum a început să îi placă şi spor­tul. E pasionată de pictură, pe care o face de câţiva ani, deşi e o activitate care nu are nicio legătură cu matema­tica intensivă pe care o face la şcoală. Cea mică este atât de ocupată să ne bată pe noi la cap, încât nu ştiu ce sport sau hobby ar putea să aibă. Acum  emite cele mai mari pretenţii pentru Crăciun. Lista ei pentru Moş Crăciun are patru pagini. Printre multe altele, vrea o coadă de sirenă, neapărat!

 

Cine conduce când plecaţi în vacanţă?

Ticu (n.r. – soţul ei)! Eu nu pot să con­duc atunci când e el lângă mine. (râde) Dacă e o situaţie extremă, dacă e obo­sit, dacă îl doare tendonul de la tenis şi nu poate conduce, nu pot să rezist cu el în dreapta. Tot timpul se aude un zgomot în dreapta, e ca un aparat de radio lăsat deschis, şi acela nu este radioul maşinii. Sigur nu semnalizez când trebuie, nu frânez la timp, nimic din ceea ce fac nu e bine, aşa că mai bine conduce el. Este visul vieţii mele să fiu copilot, dar, din păcate, mi-am obişnuit familia să fiu pilot.

 

 

Ai casă la munte, te plimbi foarte mult în afara oraşului, cu toate astea ai ales o maşină ecologică, hibrid, potrivită mai ales spaţiului urban.

Da, suntem în faza în care pot spune că maşina asta este my best friend. M-am obişnuit atât de mult cu ea, încât dacă va fi vreodată să mă întorc la maşinile clasice îmi va fi destul de greu. Uite, ne plimbăm acum şi este re­confortant să mergi cu o astfel de maşină. Nu auzi zgomotul din jur, nu o auzi nici pe ea – ceea ce poate fi ciudat pentru pietoni, plus că nu îţi dă senti­mentul că ai vreo obligaţie faţă de ea. Ea tot timpul oferă. Maşina asta te bate la cap foarte puţin, trebuie să îi pui benzină rar şi este foarte econoamă. E exact ceea ce nu este o femeie adevărată. (râde) Ea economiseşte şi, din ce economiseşte, mai dă şi înapoi. Aceste hibride se reîncarcă şi merg foarte mult timp pe baterie electrică, baterie pe care tu nu trebuie să o încarci la acest model, pentru că pur şi simplu îşi ia energie din ce economiseşti sau când frânezi. Ben­zină pun foarte rar, nu aud niciun zgomot care să îmi aducă aminte că sunt în maşină şi am un pilot auto­mat care, dacă primeşte anumite in-dicaţii, îşi face singur setările. Este foarte uşor de condus şi îţi dă timp să faci destul de multe lucruri în maşină. Şi, bineînţeles, important este nu doar că ea te respectă pe tine, ci şi că tu respecţi mediul în care trăieşti. Poluează foarte puţin.

 

E prima ta maşină eco?

Da, e prima dată când conduc o ma-şină eco. Sunt câteva luni de când se întâmplă asta şi îmi pare rău că nu am început mai demult. Şi uite încă un motiv pentru care să îmi pară rău că nu locuiesc în America, unde deja un milion de oameni conduc maşini hi­brid! Uite cum se adună motivele pen­tru emigrare!

 

Şi pentru că ai adus vorba de emigrare, ştiu că pregăteşti o nouă serie de re­portaje despre românii plecaţi din ţară.

Da, pregătim o evadare într-o lume despre care ştim foarte puţin şi care cred că nici nu mai este foarte intere­santă aparent, pentru că deja au trecut zece ani de când românii au început să plece masiv din ţară. Nu o să uit ni-ciodată replica unui politician invitat la emisiunea mea de atunci, „Poves-te fără sfârşit, pe care l-am întrebat dacă în zona administrativă se caută soluţii pentru a-i convinge pe români să rămână în ţară. S-a uitat extrem de plat la mine şi mi-a răspuns: „De ce? Asta este epoca. Aici nu avem ce să le oferim. Asta e atitudinea care mă sperie, mă îngrozeşte şi mă ener­vează, când văd că cineva care are puterea de decizie e la fel de neputin­cios ca şi noi, indivizii obişnuiţi din această ţară.

Replica „Asta e o aud foarte mult în România. Nu ştiu, am tot auzit-o de zece ani în-coace, sub diverse forme, şi mi se pare de neacceptat faptul că, după ce se luptă, câştigă alegeri, fac alianţe şi au guverne, tot nu reuşesc să schimbe lu­crurile putrede care existau înaintea lor. Totul se schimbă mult prea lent în această ţară, iar explicaţia nu mai este existenţa celor 40 de ani de comunism. Nu, deja este moştenirea celor 20 de ani de neputinţă.

 

Care sunt poveştile noii tale serii de reportaje?

Iniţiativa a venit de la prietenii de la revista Avantaje, care au descoperit o doamnă plecată la muncă în Italia. Acolo aproape ajunsese la marginea prăpastiei şi şi-a dat seama că are un prieten, că se poate încărca într-un fel la care nu se mai gândise. A început să scrie. De aici au luat naştere nişte texte de o forţă incredibilă, cea a unui scrii­tor profesionist. Doamna respectivă este o infirmieră din România, care are grijă de o bătrână în Italia. Şi ea, şi cei din jurul ei, trăiau episoade dramatice în Italia. Ca ea sunt zeci, dacă nu sute de mii de românce care suportă un tra­tament degradant, strâng din dinţi, îşi înghit lacrimile şi o iau de la capăt. Cei de la revista Avantaje au adunat texte­le acestei doamne şi le vor publica în-tr-o carte numită „Exodul mamelor. Dincolo de exilul acestor femei, aici rămân nişte copii, care îşi zdrelesc na­surile uitându-se pe geam, în zare, în speranţa că mama lor va veni acasă. Am vorbit cu multe femei până acum, am filmat şi în Italia, iar acum filmăm în România, şi este incredibil cum ma­joritatea copiilor e absolut indiferentă şi la bomboanele, şi la ghiozdanele sau banii de caiete care vin din Italia. Este sfâşietor să vezi că decizia adulţilor, deşi este făcută pentru binele copiilor, în realitate calcă în picioare ceea ce îşi doresc copiii cu adevărat. Va fi încă o serie emoţionantă, care va provoca nişte discuţii, dar nu cred că va avea un final fericit. Din păcate pentru aces­te mame nu există o soluţie în România şi e foarte greu să le convingi că au de ce să se întoarcă.

 

Într-o perioadă în care toate posturile de televiziune în căutare de audienţe mari sunt pline de emisiuni cu vede­te, eroii emisiunilor tale sunt oameni obişnuiţi. De ce alegi să spui poveştile unor oameni care nu sunt celebri?

Noi nu am rupt niciodată grilele de au­dienţă, am fost în limita a ceea ce poa­te face o emisiune de reportaj. O emi­siune de reportaj bine făcută rămâne o marcă pentru orice televiziune care şi-o permite. Dacă stau şi mă gândesc, şi britanicii, şi francezii, au emisiuni de reportaj care sunt locomotive pentru grilele lor de programe. Aici contează şi strategia celor care fac grilele de pro­grame, care pot să crească spaţiul des­tinat acestui gen TV. În România avem exemple că se mizează pe reportaje, nu aş spune că lucrurile mai stau ca acum câţiva ani şi că reportajul mai este Cenuşăreasă în grile. Orice emisiune bună de reportaj înseamnă o marcă pentru instituţia care o produce, e mai mult decât un jurnal de ştiri care îţi aduce audienţă constantă. Dacă e făcută bine, îţi aduce reputaţie.

 

 

 

RALUCA TĂMAŞ, Foto: RADU CHINDRIŞ

Irina Pacurariu - Mereu pe drumIrina Pacurariu - Mereu pe drum

Stilist ANA ANDREI

Vestimentaţie: KAREN MILLEN,

ZARA, IRINA SCHROTTER

 

Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista VIVA!
Revista VIVA!
Newsletter