Nadia Comaneci – Fetiţa care a atins perfecţiunea

5 medalii olimpice de aur, 2 de aur la Mondiale, 9 de aur la Europene şi zecele absolut – acesta este palmaresul Nadiei Comăneci. În spatele acestui rezultat fabulos stau însă multă ambiţie, ani de antrenamente, mii de ore de muncă şi o copilărie fără… copilărie. Toate acestea au făcut din Nadia cea mai bună gimnastă a secolului XX şi una dintre cele mai mari sportive ale lumii.

Anii ’70 au fost ai Nadiei. Pe vremea aceea, într-o Românie tristă şi cenuşie, unde comunismul începea să-şi facă tot mai simţite „beneficiile“ şi unde zâmbetele erau, cu fiecare zi, înlocuite de figuri triste, preocupate de grija zilei de mâine, micuţa oneşteană a fost singura care a readus fericirea în sufletele oamenilor, dar şi un sentiment pe care acum oamenii l-au cam pierdut – mândria de a fi român.

STEAUA DIN ÎNTUNERIC

1961, Oneşti. În cinematograful din oraş, doi tineri simpli – Gheorghe, mecanic, şi Ştefania, casnică – trăiau unul dintre cele mai frumoase momente ale vieţii lor. În timpul filmului, emoţionată, ea i-a luat mâna soţului ei şi i-a pus-o pe abdomenul său, sugerându-i astfel că acolo înfloreşte o viaţă. Şi pentru că eroina principală a filmului (cu siguranţă, unul rusesc) se numea Nadia, cei doi tineri au decis că acesta va fi numele fetiţei lor.
La 6 ani şi jumătate, micuţa Nadia făcea deja gimnastică, în nişte condiţii greu de imaginat, la Grupul Şcolar Auto din Oneşti. La momentul acela însă, soarta ei era decisă – la fel ca cei mai mulţi dintre oneşteni, avea cu siguranţă să lucreze la platforma petrochimică din Borzeşti. Şi probabil că Nadia ar fi fost şi acum o simplă muncitoare în petrochimie dacă ambiţiile lui Ceauşescu de a duce gimnastica românească pe cele mai înalte culmi nu l-ar fi adus la Oneşti pe antrenorul Bela Karoly. Astfel, la Oneşti s-a construit primul centru de gimnastică din România, care în timp avea să de-
vină o pepinieră de talente. În primăvara anului 1968, Bela Karoly a văzut în curtea şcolii o fetiţă care sărea şotronul cu o graţie şi o siguranţă nemaiîntâlnite, şi atunci a ştiut că era ceea ce el avea nevoie. A căutat-o pe micuţă din clasă în clasă şi nu s-a lăsat până nu a găsit-o. A întrebat-o cumo cheamă, şi fetiţa i-a răspuns serios, ca la şcoală: Nadia Comăneci. Opt ani mai târziu, numele acela avea să facă istorie! 1970, Campionatele Republicane de Gimnastică. Nadia evolua la bârnă, cunoscută şi ca „puntea suspinelor“. Calificarea Oneştiului depindea doar de ea. A căzut o dată, de două ori, de trei ori… Nu s-a lăsat până nu şi-a dus exerciţiul la bun sfârşit, iar ambiţia ei a dat roade. A primit nota 6.20, iar cele 20 de procente au făcut diferenţa. Echipa Oneştiului a urcat pe podium, pe locul 3. Atunci toată lumea a realizat nu doar potenţialul, ci şi ambiţia care aveau să facă din Nadia o mare gimnastă.

PRIMUL 10 ABSOLUT

În 1975, la Campionatele Europene din Norvegia, Nadia lua 4 medalii de aur şi una de argint. Acela a fost momentul în care micuţa gimnastă din Oneşti a intrat în atenţia presei internaţionale. La sfârşitul anului, agenţia United Press International o declara cea mai bună sportivă din lume. România, o ţară aproape necunoscută pentru mulţi, era în sfârşit pe harta lumii, iar asta datorită Nadiei. Adevărata surpriză avea să vină însă în 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal. Favorita supremă era, ca întotdeauna, echipa URSS, însă nimeni nu o luase în calcul pe gimnasta noastră, în vârstă de doar 14 ani… O ţară întreagă privea la televizor (era, de altfel, prima competiţie de gimnastică televizată), înfiorată şi cu
pumnii strânşi, prestaţia Nadiei la paralele. Vocea celebrului comentator sportiv Cristian Ţopescu mărea şi mai mult suspansul: „Nadia Comăneci, la paralele! Publicul oftează la fiecare element de mare dificultate. Auziţi cum vibrează sala!“. Nadia şi-a încheiat exerciţiul cu o săritură perfectă, iar atunci Ţopescu a izbucnit: „Excelent! Excelent! Este un adevărat miracol de control al nervilor şi al muşchilor acest copil!“. Comentatorii de la televiziunea canadiană erau şi ei stupefiaţi: „Breathtaking stuff! Absolutely superb!“ (n.r. Uluitoare! Absolut superb!). Arbitrii nu au fost pregătiţi pentru un astfel de regal, aşadar Nadia a dat tabela de marcaj peste cap. 10! Fără precedent! A fost prima notă de 10 care s-a dat vreodată în gimnastică, iar până la sfârşitul competiţiei Nadia avea să mai ia încă 6 note maxime! În casele lor gri, milioane de români se îmbrăţişau fericiţi, plângând în hohote. Acela a fost momentul în care fiecare fetiţă din România şi din lume şi-a dorit să devină gimnastă.

 

FUGA

Echipa României s-a întors glorioasă din Canada. Nadia câştigase 3 medalii de aur, una de argint şi una de bronz, iar la aeroport mii de oameni aşteptau să-şi vadă idolii. Cu seriozitatea ce o caracteriza, Nadia a recitat un text obligatoriu în acele vremuri: „Am adus 3 medalii. Le dedic partidului, patriei şi poporului!“. Faima de care se bucura Nadia nu putea rămâne nefolosită de dictatorul Ceauşescu, gimnasta transformându-se peste noapte într-o avuţie naţională, într-un bun al statului. A început să fie plimbată prin oraşe, pusă să ţină discursuri, cuvântări, portretul său trona pe stadioane, la fel ca al lui Ceauşescu, şi a fost medaliată, devenind erou al muncii socialiste. Nadia devenise un brand (apăruseră celebrele păpuşi care-i purtau numele, era pe zeci de coperte în presa internaţională), dar şi cel mai bun argument pentru legitima-
rea regimului lui Ceauşescu. Acesta a şi rupt-o la un moment dat de clubul de la Oneşti, aducând-o la Bucureşti, însă antrenoarea căreia i-a fost repartizată nu era… Bela Karoly. Nadia a început să se antreneze mai puţin şi să se distreze mai mult, iar în scurt timp a devenit, după cum ea însăşi afirma, o sedentară. S-a întors la Bela Karoly, care acum antrena gimnastele din Deva, însă anul pierdut s-a simţit în rezultate. Cu toate astea, până s-a retras din activitate, în 1984, Nadia a mai fost o dată campioană europeană absolută (Praga, 1977), o dată mondială la bârnă (Strasbourg) şi cu echipa (SUA, 1979), iar la Jocurile Olimpice de la Moscova (1980) a cucerit două titluri, la bârnă şi sol, şi două medalii de argint, la individual compus şi cu echipa.

Între 20 şi 24 noiembrie 1989, Ceauşescu era reales, în unanimitate, evident, la cel de-al XIV-lea congres, într-o Românie moartă de foame, de frig şi copleşită de nevoi. Nadia, care în pofida legendelor ce circulau, era o simplă salariată la stat, pe deasupra şi urmărită de Securitate, a luat o decizie ce avea să-i schimbe viaţa şi să-i dea lui Ceauşescu o lovitură gravă de imagine peste hotare. Cu ajutorul lui Constantin Panait, un român fugit din ţară în 1981, acum cetăţean american, gimnasta s-a hotărât să fugă din ţară! Pe 28 noiembrie 1989, grănicerii maghiari aveau surpriza să o descopere, într-un grup de 7 fugari români, însoţiţi de călăuză, pe Nadia Comăneci. Pe 30 noiembrie, gimnasta era în Viena şi cerea azil politic, iar pe 2 decembrie ajungea pe aeroportul JFK din New York, unde a fost întâmpinată de sute de ziarişti. Noua ei viaţă era pe cale să înceapă.

O FAMILIE OLIMPICĂ

26 aprilie 1996. Nadia se căsătoreşte cu gimnastul Bart Conner, iar 10 ani mai târziu, cei doi devin părinţii lui Dylan Paul. Revista People le oferă 1.000.000 de dolari pentru primele poze cu micuţul lor, sumă care dă măsura celebrităţii de care se bucura marea gimnastă şi la 22 de ani după retragerea din activitate. Acum, cei doi sunt proprietarii Bart Conner Gymnastics Academy şi editează o revistă de gimnastică internaţională, Nadia este implicată în nenumărate proiecte şi acte de caritate, dar au timp şi pentru familie. O familie olimpică, după cum le place lor să glumească, o familie în care sunt 11 medalii („9 sunt ale ei“, ţine Bart să sublinieze râzând). Ea are 55 de ani, Bart – 59, şi el recunoaşte că cea mai mare frică a sa ar fi să o piardă… Ce înseamnă pentru ei celebritatea? Bart povesteşte că, aflaţi într-un hotel din Chicago, a observat că recepţionera – o negresă înaltă şi solidă – se numeşte Nadia. Le-a povestit că mama ei a botezat-o după faimoasa gimnastă. Atunci, Bart i-a arătat-o pe Nadia şi i-a spus: „Ea e Nadia!“. Recepţionera a replicat încântată: „Şi pe tine tot după ea te-au botezat?“. „Nu, ea e Nadia!“. În momentul acela, femeia s-a uitat la Nadia, s-a uitat la permisul ei de conducere şi a început să plângă. Asta înseamnă să fii o mare gimnastă – să stârneşti emoţii şi la 33 de ani după ce te-ai retras din activitate.

 

MINUNEA DE 10 A NADIEI COMĂNECI

În luna decembrie a anului 2006, gimnasta Nadia Comăneci (44) a fost protagonista copertei Viva!, alături de micuțul Paul Dylan Conner, atunci în vârstă de 6 luni. Autorul acestei fotografii a fost chiar mândrul tătic, gimnastul Bart Conner (48), atât pentru el, cât și pentru Nadia nașterea fiului lor, îndelung așteptată și mult dorită, fiind un dar de la Dumnezeu.

 

Oana Enache, Foto: Northfoto, Hepta, Arhiva Viva! Twitter