În muzica românească sunt foarte mulți artiști remarcabili, însă Marius Țeicu este genial. Un cântăreț și un compozitor extrem de talentat, și-a dăruit viața muzicii, iar moștenirea artistică pe care a creat-o în ultimele decenii este inestimabilă. A pus pasiune și dragoste infinită în tot ceea ce a făcut, nu doar în muzică, iar destinul l-a răsplătit cu un suflet-pereche cum rar îți e dat să întâlnești. Din păcate, a experimentat și cea mai mare durere pe care o poate trăi un om – pierderea copilului, însă, cumva, a reușit să meargă înainte… Iată cum are Marius Țeicu grijă de nepoții lui, la 7 ani de când fiica sa, Patricia, a murit de leucemie!
CITEȘTE REVISTA VIVA! DE FEBRUARIE, GRATIS, AICI!
Mai țineți legătura cu colegii dvs. de breaslă? Cu cine?
Cu Horia Moculescu. Suntem și acum în relații foarte bune. Îmi pare rău că a avut fel și fel de necazuri și vorbim la telefon de cel puțin câteva ori pe săptămână. Mai vorbesc cu Jolt Kerestely, din păcate mulți din generația mea s-au dus: Cristinoiu, Fugaru, Dragomir, Drăgan… Dar am și compozitori mai tineri cu care vorbesc, cum ar fi Ionel Tudor, care nu mai e tânăr, dar eu îl consider așa, pentru că diferența între noi e de vreo 20 de ani.
Mai țin legătura cu Viorel Gavrilă, sunt mai mare cu 15 ani ca el. Dar vorbesc și cu cei tineri, cum ar fi Andrei Tudor, care este fantastic, un caracter frumos, pregătit din punct de vedere muzical, cu un talent gigantic și o putere de muncă extraordinară. Muncește de dimineața și până seara. Cu Adi Despot mai vorbesc. Îl știu de copil. Se juca cu Patricia. Păstrez legătura cu ei.
Cum are Marius Țeicu grijă de nepoții lui, la șapte ani de când fiica sa a murit
Între anii 1991-2002, ați fost profesor al ,,Facultății de Teatru din cadrul Universității Ecologice din
București, iar din anul 2002, profesor al Facultății de Teatru din cadrul ,,Universității Spiru Haret din București. Mai predați?
Am ieșit la pensie în 2010 sau 2011, nu mai știu exact. Înainte, am fost profesor 6 ani la Școala Populară de Artă. Am fost corepetitor la clasa reputatei profesoare Florica Orăscu. Din păcate, nu mai este printre noi de mult. Am avut elevi străluciți, cum ar fi: Dida Drăgan, Olimpia Panciu, Mihai Constantinescu,
Mirabela Dauer, Angela Similea, Adrian Romcescu, Ioan Luchian Mihalea… Îți dai seama cam ce se întâmpla la clasa aceea. Erau cele mai mari vedete de pe atunci. După aceea, am fost profesor la Universitatea Ecologică. În anii 90, s-a înființat o secție de musical, în cadrul teatrului. Pregăteau viitorii artiști pentru musicaluri.
Monica Anghel v-a fost elevă…
Da, Monica, Fuego, Adi Despot, Narcisa Suciu, Anca Țurcașiu, Manuela Fedorca… Am stat acolo până ce s-a desființat, că prea era o chestie extraordinară; puține în Europa. Ne-am mutat toată facultatea noastră la Universitatea Spiru Haret, ca facultate de teatru, nu mai era de musical. Acolo am fost până ce am ieșit la pensie. Am mai avut copii extrem de talentați, cărora le-am scris compoziții și veneau pe la mine pe acasă ca să ne pregătim piesele pentru imprimări. Printre ei sunt foarte mulți cunoscuți: Andra Gogan, Bibi Lixandru, Andrada Popa, Eleonora Filipoiu, Denisa Trofin și Iulia Condilă.
„Din 2015, de când s-a îmbolnăvit Patricia, am mers numai prin spitale cu analize…'
Ați compus foarte multe melodii și ați colaborat cu voci marcante ale muzicii ușoare românești. Care vă sunt cele mai dragi melodii?
Nu pot să spun. Mi s-a mai pus întrebarea aceasta. La cele 500 de piese pe care le-am compus, incluzând și piesele din cele 15 musicaluri, dintre care patru pentru copii. Câteodată mă gândesc: „Când oare le-am scris?. A trebuit să le compun, să le scriu armonia, după aceea să le orchestrez și să mă duc la studio cu ele să le imprim ca pianist sau dirijor, dacă scrisesem cu orchestră mai mare cu suflători… Și mă întreb când le-am făcut eu pe toate. Dacă stai să te gândești, de când am terminat Conservatorul, din 68 și până acum, sunt niște ani. Nu mai fac socoteala câți ani sunt, că e greu. Atunci am avut 22 de ani. Peste câteva luni fac 79 de ani. S-au adunat anii.
E adevărat că, din 2015, de când s-a îmbolnăvit Patricia, de când am aflat ce are și cum are… Am mers numai prin spitale cu analize, cu sânge… Nu am mai putut să compun de atunci. În 2015 am scris ultimele piese, una pentru Mirabela, una pentru Mirabela cu Fuego în duet și unele pentru copii. La mine, cu compoziția era o chestie spontană. Mai aveam colegi – nu dau nume – care spuneau: „Acum merg acasă, că vreau să compun o piesă. „OK!. Eu niciodată în viața mea nu am putut să fac figura asta. Exact când nu trebuia să compun, exact atunci îmi venea în cap o piesă. Când trebuia să plecăm de acasă, Rodica spunea: „Marius, haide că trebuie să plecăm!. Și eu spuneam: „Stai puțin să merg la pian!. Și, când nu eram acasă, mă imprimam pe casetă. Ascultam și abia după aceea scriam.
Când mergeam cu mașina, mă apuca un refren și trăgeam mașina pe dreapta. Nu era circulația de acum. Acum, dacă tragi pe dreapta, vin peste tine camioane, tiruri… Pe atunci, pe un ziar, în partea de jos aveai unde să scrii. Era loc. Și acolo făceam repede portativ și apoi plecam cu mașina mai departe. Niciodată nu m-am forțat. Dar acum, dacă nu mai e în mine această stare…
„Mă rog pentru ei în fiecare zi, pentru nepoți'
Acum nepoții vă sunt mângâiere...
Da. Norocul meu e că sunt nepoții noștri extraordinari, Casandra și Andrei. Casandra avea 7 ani și Andrei avea 10 ani când a plecat Patricia. Amândoi sunt născuți în luna martie. Cred că au vrut să fie născuți în aceeași lună cu bunica lor, că și Rodica este tot în martie. În martie, eu toată ziua alerg după cadouri. Ca să nu mai spun că de 1 Martie e ziua Mărțișorului, iar de 8 Martie e născută nepoata mea, Casandra. Așa că ei ne luminează viața, ca să zic așa, după…
Lumea mai povestește: „Înainte de Revoluție sau după Revoluție am făcut nu știu ce. Revoluția fiind un moment crucial în viața celor care l-am trăit. Dar eu spun așa acum: „Înainte de a pleca Patricia și „După ce a plecat Patricia. Așa a devenit vorba. Cam așa este situația. Cu ei suntem toată ziua. Tatăl lor este un actor foarte bun, un actor excepțional la Focșani. Și pentru că este foarte bun, este băgat în toate piesele care se joacă. Pleacă și câte două săptămâni, iar cei doi nepoți rămân singuri; Rodica merge și le face de mâncare. Mai mergem cu ei pe unde este nevoie, la medic… Și asta ne ocupă tot timpul. Locuiesc aproape de noi, la un kilometru, dar merg cu mașina, dacă tot pot să o mai conduc. Și cam asta e ceea ce fac acum.
Mă rog pentru ei în fiecare zi, pentru nepoți. Eu nu-mi doresc altceva decât să fiu sănătos. Și eu, și familia mea. Când sunt întrebat ce îmi doresc, asta spun. Nu îmi doresc altceva. Sunt credincios, cred în Dumnezeu, deși nu mergem la biserică decât foarte rar; dar nu în asta constă credința – de câte ori mergi la biserică. Atunci când te bați cu pumnul în piept că ești credincios, trebuie să simți lucrul acesta. Familia noastră îl simte.
Sursă foto: Arhiva viva, Arhiva personală