Horia Moculescu, interviu de excepție în VIVA!, în noiembrie 2023. Ne-a primit la el acasă și și-a spus toată povestea vieții lui, despre muzică, drame, căsnicii, reușite, eșecuri: ”Atunci am albit. Aveam 22 de ani” / EXCLUSIV

CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE OCTOMBRIE, GRATIS, AICI

Cuprins

1 Horia Moculescu: „I-am scris lui Smiley o piesă care a fost foarte bine primită”
2 „Plătesc un tribut imens fumatului de care m-am lăsat acum 23 de ani, dar repercusiunile sunt pe măsura inconștienței de atunci”
3 „Eu nu am nimic împotriva manelelor”
4 „Profesoara de română mi-a murit acum doi ani, la 102 ani. I-am organizat centenarul împreună cu niște prieteni de la Turda”
5 „Cu tatăl în pușcărie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit și a dat mâna cu mine la o recepție”
6 „Eu am fost dat afară din toate facultățile”
7 „Nidia a trecut prin lucruri mai grave în legătură cu Mariana decât am trecut eu”

Horia Moculescu a avut o poveste de viață incredibilă, pe care, la 86 de ani, în urmă cu doi ani, când ne-a oferit interviul în numărul de noiembrie 2023 al Revistei VIVA!, o spunea nu doar cu mult umor, ci și cu multă acuratețe, rememorând povești emoționante de acum mai bine de 70 de ani. Ne-a primit la el acasă și și-a spus toată povestea vieții lui, despre muzică, drame, căsnicii, reușite, eșecuri… cu mult umor și autoironie. Azi vorbim despre el la trecut, după vestea morții sale, dar știm cu toții că a fost o legendă vie, iar cele 500 de piese pe care le compusese stăteau mărturie. A avut o copilărie grea, plină de lipsuri, o viață în care comunismul și-a arătat din plin fața hâdă, la fel și cenzura, iar viața personală îi fusese pusă, de asemenea, la încercare – patru căsnicii și tot atâtea divorțuri, un fiu pierdut… dar nimic nu l-a putut ține departe pe reputatul compozitor de marea sa dragoste, muzica.

Vezi galeria foto

Nu doar că arătați admirabil, dar sunteți și extrem de activ la 86 de ani. Cum reușiți să le faceți pe toate?

Îmi impun, fiind obiectiv și lucid. Deci, fiind lucid și responsabil, îmi dau seama… sau simt că mai am ceva de spus, dar știu că nu mai am timp. Eu nu am 26 de ani, nici 36, nici 76… Nici 86 măcar. Am 86 și jumătate. Și atunci, acesta este computerul de muzică, aici este pianina, aici este computerul de toate zilele, de știri, de comentarii… Am început acum vreo trei ani să scriu niște piese pentru un caiet de miniaturi pentru elevii de clasa a VII-a, a VIII-a de la Liceul de muzică și pentru studenții care nu sunt la instrument sau la compoziție. Poate să fie muzicologie, să le cânte la pian, pentru că sunt la limită între ușoară și clasic și sunt șapte la care am adăugat o a opta, ca să fie de alt tip, tema din Pistruiatul, pe care am cântat-o la pian atât de frumos și convingător. Durează 50 de secunde sau un minut. Și mi-am dat seama că nu am nimic în trei pătrimi. Toate sunt în patru pătrimi. Și am scris un vals, care va fi făcut cu o orchestră mare – nu are nicio legătură cu miniaturile. E mult mai amplu. Îmi pare bine că este primul vals de concert pe care îl scriu. Am mai scris un vals în 1956. Eram student la Petroșani și existau niște concursuri care se numeau „Trecerea în revistă a formațiilor studențești. Așa se numea concursul în sine.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Tragedia care l-a marcat pe actorul Mihai Dinvale, care a jucat în serialul "Camera 609": "Din păcate am pierdut-o, era extrem de bolnavă"

Horia Moculescu: „I-am scris lui Smiley o piesă care a fost foarte bine primită”

Am avut la Timișoara o fază și m-am dus cu Institutul de mine din Petroșani, unde eram student. Și am prezentat un vals pentru pian și orchestră. Asta era în 1957, cred. Sunt 66 de ani de atunci. Eu nu sunt un om care mă așez la un instrument și – îmi vine, nu îmi vine – scriu ceva. Dacă nu îmi vine, nu mă așez. Și atunci, când mi-a venit mie să scriu vals, am scris valsul. Între timp, am trecut la 85 de ani. I-am scris lui Smiley o piesă care a fost foarte bine primită. Tot anul trecut am câștigat, la Târgoviște, Premiul 1 cu Temișan, la Crizantema de Aur. Anul acesta i-am scris Nidiei o piesă care va ieși pe piață în circa o lună și jumătate-două. Mă ocup de aceste două miniaturi. Ieri a fost Andrei Tudor la mine să vedem cum putem să facem valsul să aibă amploarea pe care o vedem amândoi. Vrea să-l bage în repertoriul curent al Orchestrei Simfonice București. Am fost la un concert de jazz la Craiova împreună cu Silvia Dumitrescu și Laurențiu Cazan. Merg la Brașov, la Universitate, pentru un workshop despre muzica pop. La eveniment vin și Andrei, și Ionel Tudor. În noiembrie sunt, de obicei, la Festivalul Florentin Delmar. Sunt a 45-a oară președinte de juriu. M-au făcut și cetățean de onoare al orașului. Deci, anul acesta este consumat.

„Plătesc un tribut imens fumatului de care m-am lăsat acum 23 de ani, dar repercusiunile sunt pe măsura inconștienței de atunci”

Cât despre sănătate… am avut o operație de hernie inghinală acum o lună și jumătate. Rudele mele de la Drăgășani și-au exprimat revolta față de hotărârea mea de a mă opera la 86 de ani. În rest, ce să spun, plătesc un tribut imens fumatului de care m-am lăsat acum 23 de ani, dar repercusiunile sunt pe măsura inconștienței de atunci. Altfel, mă ocup de umplerea timpului liber al fiicei mele, Nidia. Ea nu prea are grijă, cântă la un club și cântă de seara de la 22 până la 6 dimineața. Eu am cântat în tinerețe numai de la 23 la 4 dimineața, așa era la Barul Melody. Sigur că bioritmul se schimbă. Ea doarme ziua. Cred că răspunsul la prima întrebare este destul de cuprinzător.

RECOMANDAREA NOASTRĂ:

Alexandru Ion și Ștefan Floroaica, adevărul din culisele Asia Express: „A fost o experiență complexă. Readaptarea la ritmul normal a durat”/ Cu ce lecții s-au întors din emisiune

Pentru că l-ați pomenit pe Smiley, căruia i-ați scris piesa, voiam să vă întreb: cum e muzica din ziua de azi? Cum vi se pare?

Care muzică? Muzica… Enescu a sublimat toată chestia asta într-o frază: „Nu există decât două feluri de muzică, bună sau proastă. Indiferent de gen. Există muzică simfonică lamentabilă, pe care o aud din când în când, din asta contemporană, și există piese foarte utile. Frumoase, dar și utile, pentru că vorbesc despre suflet, scrise de un copil de 16 sau 17 ani. Muzica este într-o permanentă schimbare. Când au apărut Beatleșii, toată lumea strâmba din nas și se întreba: „Ce e aia cu trei chitare? Și nu cu formație simfonică!.

Acum, când se schimbă toată societatea mondială, totul este ca într-un „malaxor de la o fabrică de pâine. Toată cantitatea aceea de cocă, pe care malaxorul o învârte și o întoarce așa, este exact societatea noastră mondială de acum. Că se întorc toate. Noi avem cinci feluri de alegeri la anul. Și francezii, chiar și americanii mi se pare că au alegeri esențiale la anul… Înțelegi? Acestea toate fac parte dintr-un moment al evoluției „malaxorului. El merge, învârte coca aia tot timpul și noi… Odată cu societatea se schimbă și muzica. Eu am ascultat și melodii foarte frumoase scrise de tineri, și aberații, și obrăznicii, și lucruri triviale, chiar triviale, cum e piesa lui Dan Teodorescu. El fiind un băiat foarte inteligent și cultivat, și tot ce vrei. Eu sunt în relații foarte bune cu el, dar nu am admis piesa aceea sub nicio formă. O cântă cu Ana Odagiu. De ce nu intervine CNA-ul, că este audiovizual? Nu-i așa? Dar nu are foarte multe vizualizări… 171.000 într-un an. Ce zici? Cum ți se pare? Apropo de întrebarea ta…

„Eu nu am nimic împotriva manelelor”

Ce părere aveți că tot mai mulți artiști de la noi au dat-o pe manele și muzică populară, de petrecere și etno?

Muzica populară și cea de petrecere sunt cu totul altceva. Maneaua se poate cânta la o petrecere. Se poate cânta. Pentru că maneaua de acolo vine, dintr-un fel de muzică de petrecere, dar dinspre turci. Eu nu am nimic împotriva manelelor. Poate mă repet, în mod neplăcut. Sunt împotriva locului unde se cântă, că nu sunt potrivite. S-a cântat manea la Ateneul Român. Este inadmisibil! S-a încercat, dar nu s-a mai repetat. Și încercarea aceea mi se pare o obrăznicie.

Și a mai fost o fază, cu un artist de manele care a vrut să cânte la operă…

Da. I se oferise sala, să cânte. Uite ce este, încercări sunt multiple, de-a lungul anilor s-au făcut încercări. Înainte de Revoluție cu mulți ani, cel puțin 10 ani, atârna un difuzor La Hotel Venus, lângă Hotel București, actualul Hotel Iaki din Mamaia… Eu stăteam la București și, câteodată, dimineața beam cafeaua la Venus, dacă treceam cu vreun prieten pe acolo. Aveam un apartament ca o garsonieră, dar era extraordinar. Era o cameră imensă, cu baie, cu bucătărie și cu balcon. Era o plăcere. 80 de lei costa. Și câteodată aveam plăcerea să beau cafeaua la Venus cu un amic. Și aveau un difuzor din care se auzea: „Mama mea și tata mea. Cred că era Azur. Asta era în anii 80. „Mama mea și tata mea!. Începuturile erau de atunci. O descalificare permanentă s-a încercat. De ce? Pentru că a început să se decanteze – elita deoparte și ceilalți au coborât din ce în ce mai mult.

Ați fost un autodidact. La șase ani ați început să cântați la acordeon…

La cinci ani, în 1942… Atunci am primit acordeonul. Am făcut pian de performanță. La pian cântam de la patru ani cu profesor și muzică clasică. La 12 ani am avut o apariție la Dalles cu două lucrări, un Bach și a doua nu o mai țin minte exact, cred că Mozart. Dar Bach, sigur. Murise mama mea de jumătate de an. Ianuarie 1949. De atunci am început să cânt. Au trecut niște ani de când am început să cânt la pian, și mi-a plăcut muzica, ba se pare că am avut și talent, ca să pot să mă păstrez și să mai scriu. Și încă ceva, am avut parte, un privilegiu imens, să fiu contemporan cu niște compozitori extraordinari, care s-au comportat cu mine așa cum încerc eu să mă comport cu compozitorii tineri. Și reușesc.

Am câțiva compozitori tineri care m-au curtat, m-au stors de informații, pe care le-am dat cu o plăcere nemaipomenită. Și îi îndrum și acum, dacă îmi cer. Și simt că e cazul să îi îndrum. Îmi cer sfaturile cu plăcere, chiar și compozitori consacrați. Am avut această generozitate a generațiilor de a discuta împreună și de a comenta, fără răutate, ceea ce prezentam. Și comentam noi între noi, cu Veselovski, cu Bartzer, cu Mălineanu… Erau niște oameni, nu erau niște neica nimeni. Le ceream părerea, și ei îmi dădeau sfaturi. Și invers. Bartzer nu mi-a cerut sfaturi, dar cu Mălineanu m-am conversat, iar cu Veselovski, de mai multe ori. I-am orchestrat foarte multe piese.

Mama dvs. era de origine italiană, tatăl a fost ofițer. A avut o influență, v-a dat o educație mai severă după ce ați rămas fără mamă sau dimpotrivă?

Eu am avut un ajutor divin pe care mi l-a dat sora mamei mele, care avea, deja, doi copii. Când a murit mama mea, ea avea doi copii. Erau ani mizerabili, 1948. Dispăruse tot de pe piață, nu se mai găsea nimic. Țin minte că venea profesorul Burghelea la mai-ca-mea. El o operase și i se rupea inima când vedea că ea se duce… La 33 de ani a murit. Mătușa mea ducea greul, nu se găsea nimic. Deja începuserăm să stăm la cozi. Și, în condițiile acestea, m-a luat pe mine ca al treilea copil. Eu cu cei doi copii am rămas frați. Nu am fost născuți de aceeași mamă, dar eram frați. Cea care era mai mare decât noi a murit acum doi ani, la Paris, iar cealaltă s-a stabilit la Ottawa și s-a repatriat acum un an și două luni. S-a repatriat cu toată convingerea. Cineva care vine și, în două săptămâni, își cumpără casă cu etaj și curte la intrarea în Corbeanca nu o ducea rău în Canada.

„Profesoara de română mi-a murit acum doi ani, la 102 ani. I-am organizat centenarul împreună cu niște prieteni de la Turda”

Viața de licean cum a fost?

De licean? Domne, pui o întrebare… E prima dată când mi se adresează această întrebare. Te felicit! Deci, a murit mama mea. Am continuat școala primară la Floreasca. Am intrat la Titu Maiorescu, la Caragiale. Ei se numeau LB7. Liceul de Băieți numărul 7. Nu avea nume. Și am făcut acolo până în clasa a VI-a. Tatăl meu a fost mutat la Abrud. Era ofițer și a avut curaj să mă ia cu el la Abrud. Și s-a luat la Abrud. Dar a fost dat afară din armată și s-a mutat în primul oraș civilizat de lângă Abrud, care era Turda. Alt noroc al meu, major. La Turda era un liceu excepțional. Absolut de excepție. Și cu niște profesori… Erau erudiți. Colegiul Mihai Viteazul din Turda.

Am terminat 10 clase. Era o școală falsă care se organiza ca să treacă cât mai mulți. Deși cursurile erau extraordinare, programa era dezastru. Am avut două ore de Eminescu, într-un an de zile. În schimb, învățam toate inepțiile. Dar profesorii erau extraordinari. Am învățat o limbă română minunată, pe care o ador. Profesoara de română mi-a murit acum doi ani, la 102 ani. I-am organizat centenarul împreună cu niște prieteni de-ai mei de la Turda. Am adus televiziunea din Cluj, a fost foarte drăguț evenimentul. Revenind, viața de licean a fost cu lipsuri, dar în clasa a X-a începusem să dau meditații.

La limba română? Sau aveați și alte materii preferate?

La română și matematică, pentru cei care doreau să intre la liceu anul următor. Intrarea în clasa a VIII-a. Și erau cei din jurul orașului Turda care căutau să se mute în oraș. Iar eu eram mai ieftin decât profesorii. Dar mi-au intrat toți elevii. Am dat meditații până la examenul maturității – așa se numea examenul de Bacalaureat. Așa mi-am cumpărat costum, trei perechi de pantofi, cămașă, cravată… Din meditații le-am cumpărat.

Și îmi invitam iubitele la cofetărie. Îmi amintesc că m-am supărat pe tatăl meu o dată. M-a văzut cu o fată pe stradă și i-am spus: „Săru-mâna, tată!. Așa era pe vremea aceea. Și el mi-a dat o palmă îngrozitoare și mi-a spus: „Ai dus fata la o cofetărie?. M-am uitat la el și i-am spus: „Tu, care știi că nu am în buzunar niciun leu, cum poți să întrebi așa ceva?. Aveam vreo 14 ani și s-a simțit jenat și ne-a invitat el la cofetărie. Eu m-am întâlnit cu o fată (a murit) în fiecare dimineață de liceu la Catedrala catolică din Turda, la ora 7.30. Nu eram catolici niciunul. Ne vedeam la intrarea la biserică, ne făceam cruce cu apă sfințită, cum e la ei. O conduceam până la liceu, iar eu pe urmă fugeam la liceul meu, care era la o distanță de 500-600 de metri, și întârziam în mod sistematic. L-au chemat la școală pe taică-miu. „Domnule Moculescu, știți, Horia e un elev eminent, dar nu se poate! Întârzie în fiecare dimineață. La care taică-miu i-a paralizat: „Știu. „Cum adică știți?. „Știu. Ce să fac? Așa l-am educat. Își conduce iubita la Liceul de fete, ea ajunge la timp, iar el întârzie cât aleargă de la liceul ei la liceul lui.. Pe atunci, liceele erau separate, de fete și de băieți. Și directorul a rămas uluit. Directorul cânta la violoncel și mă îndrăgea. Mai era un coleg talentat, îl chema Nicoară, a ajuns procuror-șef la Cluj. Același liceu a mai fost absolvit de Carmen Galin, în perioada în care s-au unit liceele, cel cu fete cu cel de băieți. Tot acolo a absolvit liceul Aurel Dragoș Munteanu, cel care a fost primul președinte al TVR după Revoluție. Ovidiu Iuliu Moldovan, Fuego… la fel.

„Cu tatăl în pușcărie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit și a dat mâna cu mine la o recepție”

Ați fost respins la Conservator…

Nu, nu am fost primit. A fi respins e cu totul altceva.

Ei bine, nu ați fost primit din cauza „originilor nesănătoase. Și, cu toate acestea, destinul și-a spus cuvântul. Credeți în destin?

Da. Sigur că da. Cum să nu cred în destin? Cu tatăl în pușcărie, Gheorghe Gheorghiu-Dej a venit și a dat mâna cu mine la o recepție. Am dat mâna și cu Băsescu, și cu Emil Constantinescu… Și cu Iliescu am dat mâna. Iliescu m-a decorat, Constantinescu mi-a trimis trei ani la rând felicitări frumoase și oficiale. Cu Băsescu am dat mâna la București 555. Dar și cu Ceaușescu am dat mâna. Eram la expoziție, prezentam niște instrumente americane într-un stand și vizavi era un stand de sport, unde era Ion Țiriac. Era în 1972.

Au apărut Nicolae Ceaușescu și soția lui, Elena. Au trecut și, după ce au făcut un pas dincolo de mine, ea i-a spus: „Uite-l pe Moculescu!, pentru că s-a auzit tare. S-a întors și s-a uitat. Ea mi-a zâmbit; femeia din ea, nu soția președintelui. Și m-am simțit dator să cobor. I-am pupat mâna, că așa se face. Era și Țiriac acolo. I-a pupat mâna și el. Și după aceea mi-a spus Ion: „Eu i-am pupat mâna din cauza ta. Apoi, am dat mâna cu Ceaușescu. Mi-a dat o mână atât de flască… m-a deziluzionat. Pentru că, altfel, eu îl credeam așa mai… puternic, mai bărbătos.

Deci ea, Elena Ceaușescu, mai și zâmbea?

Da, rar. Dacă am văzut-o zâmbind, am mers să o salut. Era în 72. Până în 89 i-a dispărut zâmbetul de două ori… Revenind, ultimii care erau primiți la facultate erau copiii de funcționari. Dacă erai mai mult decât funcționar sau ofițer în armata regală, cum a fost tatăl meu, din capul locului erai pierdut. La Petroșani mi s-a cerut dosarul.

„Eu am fost dat afară din toate facultățile”

Chiar am vrut să vă întreb, cum ați ajuns acolo?

Am tot spus și îmi face plăcere. Petroșani era pe vremea aceea un fel de Heidelberg, un centru unversitar rotund și compact, în care aveam așa: diverși prinți, Sturdza, Callimachi… echipa de rugby, care avea o droaie de băieți subțiri la Petroșani. Am mai avut un prieten de o vârstă cu mine, nu mai știu nimic de el, sper să mai trăiască. A fost dat afară, din cauză că tatăl lui era moșier. Dar eu am fost dat afară din toate facultățile. Rectorul Covaci a spus la întâlnirea noastră, a rugbiștilor, întâlnire pe care o avem o dată pe an: „Mă mir că Horia stă lângă mine, aici. Știți că l-am chemat în birou și i-am spus că sunt obligat să-l dau afară din facultate, din toate facultățile din țară. Asta din cauza unui document care era semnat de Barna, care era primul secretar al orașului Petroșani. Destinul meu a avut multe de întâmpinat. Am spus tot despre asta, dacă mi-ai citit cartea. Iar acum ar trebui să vină continuarea cărții. Încă nu o public, pentru că nu i-am găsit un titlu.

Primii bani din muzică când i-ați câștigat?

Primii bani din muzică i-am câștigat la Revelionul din 1954. Am cântat în noaptea de Revelion, când am fost luat la program de doi lăutari din Turda. Am luat o sumă imensă, 200 de lei, când tata avea salariul de 500 de lei. Aceștia au fost primii bani din muzică. Ca student, aveam orchestră și cântam la baluri. Am cântat și la vreo câteva nunți, la doctori care erau la noi la institut și la doi profesori.

Vă mai amintiți ce v-ați luat din acei bani?

Nu. Ăia 200 de lei i-am cheltuit în casă, pentru că nu ne ajungeau 500 de lei.

Cum era să compuneți în perioada comunistă? V-ați lovit de cenzură?

Fiecare s-a lovit de cenzură. Titus Popovici a spus un lucru foarte important la Plenara la care Ceaușescu a declarat că desființează cenzura în România: „Nu vă bucurați, autocenzura va fi mult mai grea. Și acum mă mai cenzurez pe criterii comuniste. După 33 de ani de anticomunism convins, cum sunt eu. Și acum mă cenzurez. Dar cenzura nu era aplicată de oamenii potriviți, niște literați sau filosofi, aceia erau niște boi. La fruntea televiziunii era un imbecil, mai fusese ceva pe la Primăria Sectorului 5.

Eu dau aceste exemple ca lumea să înțeleagă că era nevoie de o cenzură. Cât de imbecil să fie omul din radio care i-a scos piesa lui Gelu Solomonescu, care spunea „Evrika, cu motivația „că dacă cineva va înțelege „Evreica„? Ăsta era nivelul! Mie mi-au scos o piesă de la o zi la alta. Se numea „10 ore și ceva, pe versurile lui Țărnea. Și la final era înșiruire de cifre și apoi „în fine la orele unu, nebunii vor trage cu tunu. Așa era textul. Ni s-a scos piesa a doua zi după ce rușii au intrat în Afganistan. Asta era cenzura lor, era aplicată de oameni nepotriviți. Unul dintre cei mai mari textieri ai României a fost Mihai Maximilian, soțul Stelei Popescu. Mare textier. Nimeni nu știe dacă el a fost cel mai mare textier sau Eugen Mirea, încă se discută. Maximilian mi-a scris versurile la o melodie pentru Mamaia, „A fost odată ca-n povești. Și începea așa: „Cam cea mai simplă din povești…. Și l-a chemat Ion Brad, el era cenzor, poet și ambasador al nostru în Grecia, și i-a spus: „Domnu Maximilian, nu se poate!. „Păi de ce nu se poate?. „Păi, gândește-te cum sună în românește „cam cea mai„….. Și atunci s-a schimbat în „A fost o dată ca-n povești. Deci, era și un cenzor deștept.

Ați trecut prin momente nu grele, foarte grele în viață, de când ați fost mic. Ați pierdut-o pe mama dvs., tatăl în pușcărie, dat afară din toate facultățile, ați avut divorțuri…

Patru divorțuri…

Ați pierdut un băiat… Care a fost cel mai greu moment din toate acestea? Și cum ați trecut peste ele?

Greu. Peste fiecare am trecut greu. Am avut două momente. Pe primul nu îl trec, pentru că nu am suferit, eram inconștient la 11 ani. Nu am înțeles amploarea tragediei morții mamei mele. Aveam inconștiența vârstei de 11 ani. Plus că eu am aflat că mama mea e pe moarte cu trei zile înainte de a muri, stând cu ea în casă. S-au ferit de mine tot timpul, ca nu cumva să îi spun eu ei. Cu trei zile înainte de a muri, m-a luat taică-miu, m-a dus pe bulevard, la Scala, unde era un lacto-bar. Mi-a spus: „De ce ești așa de neastâmpărat? Mama ta e pe moarte.. În clipa aceea, a căzut scaunul cu mine. Am căzut cu scaun, cu masă, cu tot… nu am putut să cred așa ceva. Eu nu am avut timp să realizez tragedia decât mult mai târziu, după ce a murit mama. Dar… am două momente infernale. Rectorul de la Petroșani – care ne iubea, și pe mine, și pe toată orchestra –, ne-a trimis la Costinești, pentru merite culturale. Eu mai văzusem marea cu trei ani înainte, când s-a inaugurat Stadionul Farul, ca atlet de la Petroșani. Dar aici, era o plăcere… M-am împrietenit cu șeful taberei. Eu nu eram omul care să știe doar ce învăța la școală, mai citeam, mai învățam de acasă. Îmi plăcea să citesc. Mi-a rămas asta. Și acum citesc câte două-trei cărți deodată, pentru că nu am timp să citesc o singură carte deodată. Când am venit de la mare, m-a așteptat cineva și m-a invitat la masă, unde o rudă prin alianță mi-a dat vestea: „Știi că Nicky – așa i se spunea tatălui meu – a fost condamnat la 25 de ani. Atunci am albit. Aveam 22 de ani.

Și a doua oară, stăteam în bucătărie, mâncam ceva și beam o bere. Și sună prietena mea bună, care a murit, Dumnezeu să o ierte! „Ai auzit de Ionuț? (Așa îl chema pe fiul meu.) A căzut de la etajul 5. Am închis telefonul. Am stat un sfert de oră uitându-mă pe perete. Și m-a sunat peste un sfert de oră și mi-a spus: „A murit. A venit Nidia, când a aflat. A intrat într-un frison pe care nu-l mai putea controla. După care, când și-a revenit, eu stăteam tot cu berea în mână, goală. Am ieșit afară din casă, să mă pot liniști. Să o văd pe Nidia. Și mi-a spus: „Tati, dacă tu poți să treci și peste asta, ești cel mai puternic om din lume!. Era în plin scandal cu Mariana. Și Nidia credea că eu sufăr nespus, dar nu sufeream.

„Nidia a trecut prin lucruri mai grave în legătură cu Mariana decât am trecut eu”

Sufeream pentru ea. Sper că nu îmi pui nicio întrebare despre ea… Țin minte că, atunci când a venit în casă, Mariana stătea pe fotoliu acolo. Aflase și stătea așa și mă urmărea, să vadă ce reacție am. Eu nu vorbeam cu ea. Avea un oarecare zâmbet de satisfacție. Și nu pentru că s-a bucurat că a murit Ionuț. S-a bucurat că a murit fiul Anei.

Cum este Nidia, acum? Și ea a trecut prin foarte multe lucruri...

Sigur că da. A trecut prin lucruri mai grave în legătură cu Mariana decât am trecut eu. Și sunt mult mai puțin „comestibile.

Dacă tot suntem la capitolul viață personală, un alt subiect readus la suprafață, și care a ținut recent prima pagină a ziarelor, a fost cel legat de faptul că ați fost îndrăgostit de Marina Voica… În ce relații sunteți cu ea?

Eu cu Marina suntem în relații excepționale. Dar știi de unde a plecat asta cu îndrăgostitul? Pentru că eu am spus că toți eram îndrăgostiți de ea! Toți colegii mei și cu mine. Era o dulceață. Se dădea fragilă și asta atrage… Eram în turneu cu ea, nu era cazul să te combini cu ea. Eram însurat cu cea mai geloasă femeie de pe Pământ, care, când a între-bat-o Măruță dacă am lovit-o, a spus : „Horia să dea în mine? Domnu Măruță, eu m-aș fi omorât în locul lui Horia, pentru cât i-am mâncat sănătatea cu geloziile!. Tocmai în perioada aceea… Persoană foarte specială Marina. Orice ar face, tot rusoaică rămâne.

Ați compus 500 de piese… Cea care a fost un „boom la începutul carierei dvs., „De-ai fi tu salcie la mal, și acum se cântă...

Nu asta este cea mai cântată piesă a mea, ci „Pistruiatul. Este tema muzicală care mie mi-a adus cei mai mulți bani. Nu „Salcia…

Bănuiesc că ați primit niște milioane de euro. Aveți conturi în Elveția…

Ooo! Puțin spus.

Ce mai urmează?

Nu știu. Lucrez.

Chiar sunteți neobosit! Ce vă ajută să vă mențineți în forma asta de invidiat?

Am intrat într-o perioadă când slăbeam un kilogram la 10 zile și am slăbit. Față de acum 10 ani, sunt mai slab cu 35 de kile. Azi m-am cântărit și am o greutate imensă față de ce am avut acum cinci luni, când ajunsesem până la 79 de kilograme. Azi cântarul arăta 88 de kilograme, 9 kile mai mult și sunt fericit, pentru că slăbitul nu era voluntar, era cauzat de ceva care m-a speriat. Ei, se pare că nu e acel ceva, că m-am îngrășat, și sunt bucuros.

Ați spus că aveți anul plin de activități, îi compuneți Nidiei…

Să vedem dacă va ieși ceea ce se pune la cale astăzi după-amiază, aici. Să dea Dumnezeu, pentru că e ceva foarte interesant! În urma unei apariții foarte controversate de la Festivalul Mamaia… Eu m-am repezit să o ridic, mai ales că m-a deranjat când am văzut că se apleacă (n. red. Loredana a îngenuncheat în fața lui Horia Moculescu) și mai ales că eu nu am colaborat cu Loredana niciodată. Și e foarte muzicală, entuziastă… S-ar putea să încercăm să facem un album de duete eu cu ea. Așa, ca atmosferă, am vrea Lady Gaga cu Tony Bennett. Să nu fie nimic pompos, să fie ceva… să fie fiecare piesă altfel tratată.

Sursă foto: facebook