Viața neștiută a Mirelei Retegan, fondatoarea Zurli. A trecut printr-un divorț dureros: "Am plâns foarte mult"

Publicat pe

O idee genială și curajul de a o lua de la capăt, fără temeri în fața noului, i-au schimbat viața radical. Și, dacă dicționarul de expresii ar conține și fotografii, atunci „riști și câștigi ar fi ilustrată cu poza Mirelei Retegan, cu siguranță. Cine este femeia care a scris istorie cu proiectul Zurli? Iată!

A făcut mii de copii fericiți, dar în spatele zâmbetului Mirelei Retegan, fondatoarea Zurli, se ascund și o poveste de viață tristă și multă suferință, despre care a vorbit cu deschidere și sinceritate pentru revista VIVA!

Ai o experiență de viață presărată și cu evenimente mai puțin plăcu­te… Mă refer la faptul că ai divorțat de Cornel când fiica voastră era micuță. Cum a fost atunci?

Cred că toți avem ceea ce îmi place să nu­mesc, cu ghilimelele de rigoare, morții noștri, din beciuri. Cu timpul, am învățat să îi las acolo, îngropați, asumați, și nu mă gândesc la problemele prin care am trecut. Sunt o persoană care trăiește extrem de intens și bucuriile, și necazurile. O proble­mă mă poate rupe în mii de bucăți, așa cum o situație fericită, un moment frumos mă fac să explodez de fericire.

Despărțirea de Cornel a însemnat șansa, pentru fiecare dintre noi, de a fi fericit. Dacă am fi rămas împreună, am fi târât o relație încheiată de mult, într-o viață plină de convenții și ipo­crizie. A fost foarte greu, pentru că, atunci când te desparți de omul pe care-l iubești și lângă care ți-ai imaginat viitorul, viața, ți se dărâmă toate construcțiile din minte. Imaginează-ți că, într-o zi, toate casele din cartierul în care locuiești ar fi demolate și te-ai trezi singură, într-o mare de moloz.

Cam asta rămâne dintr-o relație, la final. Din păcate, nu ne dăm repede șansa de a construi altceva nou și frumos, cu arhitec­tură și mai plăcută, în viața noastră. Rămânem blocați o vreme acolo, în sub­solul nefericirii, până reușim să facem cu­rat… E o perioadă de disconfort major, dar am învățat deja că toate trec. Singurul lu­cru care rămâne universal valabil în viața noastră este schimbarea.

Cum ați reușit voi să treceți peste resentimente?

Greu. Nicio despărțire nu e frumoasă, dar pe noi ne-a salvat Maya. Pe mine, în spe­cial, pentru că a trebuit să înțeleg că ferici­rea copilului meu este mai importantă decât nefericirea mea și atunci, din cenușa relației noastre, a adulților, am început să construiesc Pasărea Phoenix, mai exact aripile de care avea nevoie fetița noastră. Ea nu putea să crească doar cu o aripă. Știam sigur că are nevoie de amândouă și că, mai devreme sau mai târziu, va trebui să fâlfâie zdravăn ca să-și atingă propriile visuri.

Cu asta în minte și în gând, am pus cărămidă cu cărămidă și am construit o nouă relație cu tatăl ei. De data asta, nu o relație de iubiți, ci o relație de parteneri și de părinți adevărați ai copilei noastre. Maya ne-a salvat și prietenia, și povestea! Astăzi, după 15 ani de la despărțire, noi suntem o echipă, cu toate hopurile și bu­curiile din orice echipă, dar suntem cea mai bună echipă pentru copilul nostru.

Cât de mult ai suferit și cum ți-ai revenit?

Nu prea am avut timp să sufăr, pentru că trebuia să muncesc, să plătesc grădinița Mayei, chiria, întreținerea și celelalte chel­tuieli curente și să mă gândesc ce fac mai departe. Și ea își lua de la mine energia, iar eu îmi programam suferința și tristețea, în momentele în care nu eram cu ea. De regulă, plângeam în mașină, între două întâlniri, sau la radio, în studioul antifo­nat, unde puteam să și urlu, că nu mă au­zea nimeni. Am plâns foarte mult, aveam sentimentul că mă târăsc prin viață, ca un animal înjunghiat, care își plimbă cuțitul în rană. Numai cine a fost acolo poate să înțeleagă cât de greu poate să doară.

Acum, n-aș mai suferi atât de mult, acum aș găsi mai repede motivele pentru care trebuie să merg mai departe. Atunci eram tânără, nu aveam suficientă experiență din punctul ăsta de vedere. Mai pierdusem o relație, avem senzația că atât a fost… Dar viața m-a luat de mână și m-a dus în cele mai frumoase locuri din sufletul meu și din lumea largă și am învățat despre mine și despre ceilalți cât n-am crezut vreodată că aș putea să aflu. N-aș schimba nimic, pentru că relația cu Cornel a fost pentru mine cel mai important motiv de creștere. Cu toate plusurile și minusurile, din po­vestea asta am învățat despre mine cât poate nu învățam o viață întreagă.

Cum i-ai explicat fetiței că părinții ei se vor separa?

I-am spus că noi ne-am despărțit, pentru că nu ne mai înțelegeam și pentru că aveam discuții. Când am încercat să o fac să înțeleagă că așa o să fie de-acum încolo viața noastră, îmi curgeau lacrimile fără să mi le pot opri. A fost momentul în care s-a uitat la mine, cu ochii mari, m-a prins de mână și mi-a spus: „Mamă, tata a ales să plece, dar eu am ales să rămân și tu trebuie să fii puternică, pentru că ai de crescut un copil!

Știu că acum ai o relație foarte bună cu Cornel… Și aveți și o înțelegere interesantă privind plata pensiei alimentare…

Da, asta e o poveste veche cu pensia ali­mentară. Am povestit, mai în glumă, mai în serios, că prefer ca, în loc să ne certăm pe chestiuni legate de bani, mai bine să fa­cem ceva împreună. El îmi face cântecele, compoziția, orchestrațiile, tot ce ține de partea muzicală pentru versurile pe care eu le scriu pentru Zurli.

Niciodată, în cei 15 ani, nu au existat între noi discuții lega­te de bani. Înțelegerea a fost ca fiecare din­tre noi să facă ceea ce poate, cât de bine poate. Chiar dacă primii ani ai Mayei au fost mai importanți și, de regulă, sunt anii în care mama este mai prezentă în viața copilului, în ultimii doi ani, de când Maya este la Londra, tatăl ei este stâlpul pe care ea se bazează, iar el și-a asumat rolul de părinte principal în viața ei.

Acum este rândul lui, iar eu, în perioada asta, am pu­tut să mă relaxez mai mult. Cred că am fost o mamă înțeleaptă, care a luat atât cât a primit, din punct de vedere al ajutorului pe care mi l-a dat tatăl ei. Am încercat să nu mă frustrez, deși poate că nu am primit atât cât aș fi vrut.

Poate că lucrurile se pu­teau face și altfel. Cu siguranță, întotdeau­na e loc de mai bine, dar dacă reușim să ne mulțumim cu ceea ce avem, putem con­strui relații sănătoase. Eu am o relație bună cu tatăl Mayei, pentru că am muncit foarte mult să am o relație. Relațiile nu se întâmplă pur și simplu, nu se nasc.

Cât despre părinții care se află în această situație, aș vrea să se gândească la un sin­gur lucru: atunci când se sparge o cană în două, punem adeziv pe cele două părți și cana poate fi folosită mult și bine. Sunt chiar situații în care lipitura rezistă toată viața.

Dar dacă se sparge în zeci și sute de bucățele, este foarte greu să le mai aduni și să le pui una lângă alta, ca să refaci cana… Darămite să mai fie și funcțională, utiliza­bilă. Acum, în locul cănii, imaginați-vă inima copilului vostru. După ce că prin despărțirea voastră îi rupeți inima în două, îi mai faceți și franjuri? Este principalul motiv pentru care am avut grijă să nu las orgoliul să se manifeste, ca să nu transfor­me în franjuri inima copilului meu.

Știu că ați mers și în vacanțe împreună…

Da, am fost în câteva vacanțe împreună, pentru că mi-am dorit foarte mult ca Maya să traverseze cât mai ușor posibil această schimbare din viața ei. Am fost împreună la Paris, când Maya a împlinit șapte ani, și am trăit atunci, împreună, una dintre cele mai frumoase aniversări.

Copilul nostru, la miezul nopții, privea Turnul Eiffel și ceasul și ne-a întrebat: „E adevărat că, dacă te uiți la fix, te iubește foarte tare și dacă te uiți la 00.00 înseam­nă că te iubește cel mai mult pe lumea asta?!

S-a uitat la amândoi, ne-a prins de gât, ne-a pupat pe amândoi și a început să plângă de fericire, pentru că nu-și dorea altceva decât să știe că mama și tata o iu­besc cel mai mult pe lumea asta. Apoi, am mai fost împreună în Veneția, când a îm­plinit opt ani. Cornel nu a lipsit de la nicio aniversare de-ale Mayei. Apreciez enorm, pentru că știu cât de mult contează pentru un copil validarea celor mai importanți oameni din viața lui, mai ales în fața tutu­ror celorlalți copii.

Maya are 18 ani. În ce măsură te-ai simțit mamă singură, până acum?

Să știi că nu m-am simțit mamă singură. Am simțit că așa e treaba mea și mi-am amintit că, atunci când eram foarte tână­ră, visam să am o fetiță și o mașină, să pun fetița în dreapta și să colindăm lumea îm­preună. După aceea, eu nu am văzut nici­odată datele în această combinație. Nu exclud ideea că ne programăm niște lu­cruri… Singură m-am simțit abia când a plecat Maya, acum aproape doi ani.

Și care a fost cel mai greu moment pentru tine, ca mamă?

Au fost mai multe momente, dar uitân-du-mă la copiii bolnavi pe care îi vizitez și raportându-mă mereu la adevăratele ne­cazuri ale oamenilor, cred că n-am avut niciun moment cu adevărat dificil. Adolescența dă cele mai multe bătăi de cap, vreau să spun că adolescenții reușesc să scoată din părinți și dracii despre care nici nu știam că sunt acolo. N-am crezut niciodată că voi afla atât de multe despre mine ca om și ca mamă, raportându-mă la adolescența copilului meu.

Când ai simțit că te-a pus Maya în dificultate?

Ah, de multe ori, de foarte multe ori! Maya m-a blocat cu întrebări, încă de când era foarte mică. La doi ani și jumă­tate, îmi povestea că ea s-a consultat cu Dumnezeu, înainte să mă aleagă pe mine. La opt ani, îmi spunea că ea înțelege că sufăr după tatăl meu, care murise, și pe care ea l-a iubit foarte mult, pentru că și ea, dacă l-ar pierde pe tatăl ei, ar suferi enorm. Pe la 10 ani, mă întreba dacă am înșelat vreodată…

Pe la 11, dacă m-am îmbătat… Vine un moment în care tot ceea ce ai făcut în tinerețe revine în viața ta, într-o manieră în care n-ai fi crezut ni­ciodată că te mai întâlnești cu întâmplări­le acelea… Vine copilul și îți pune în față o oglindă, pe care tu trebuie să o privești și, pentru că tu îi ceri lui să fie cinstit cu tine, te vezi obligată să împachetezi adevărul în cea mai fină hârtie posibilă. Îmi place să spun că e tare să fii mamă. E tare greu, e tare complicat, e tare frumos!

Maya s-a mutat la tatăl ei, la Lon­dra, acum?

Maya trăiește la Londra, dar nu locuiește cu Cornel. Este în ultimul an de liceu și se pregătește pentru facultate.

Voi cât de des vă vedeți? Și cum este viața când ea se află la două mii de kilometri depărtare?

Ne vedem o dată pe lună, pentru că ea a spus că nu rezistă mai mult de o lună fără mângâierea mamei, și atunci facem în așa fel încât, o dată pe lună, să ne-ntâlnim. E interesant tot ce a adus nou în viața noas­tră această schimbare, pentru că eu m-am trezit cu casa goală și Maya s-a trezit de­parte de „baterie, departe de sursa de energie… Dar e o experiență nouă, care ne va crește și mai mari, și mai frumoase, și mai puternice.

Foto: PR, Instagram

Viața neștiută a Mirelei Retegan, fondatoarea Zurli. A trecut printr-un divorț dureros: "Am plâns foarte mult"Viața neștiută a Mirelei Retegan, fondatoarea Zurli. A trecut printr-un divorț dureros: "Am plâns foarte mult"
 
Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista VIVA!
Revista VIVA!
Newsletter