Virginia Rogin a intrat ultima la facultate, dar a terminat șefă de promoție. Ce spune despre cele mai grele momente din carieră: "A murit mama și nu m-am putut duce la înmormântare. Aveam premieră" / EXCLUSIV

.

Are o carte de vizită impresionantă, iar versatilitatea în interpretare i-a adus Virginiei Rogin supranumele de actrița-cameleon a teatrului și filmului românesc. Drumul până aici nu a fost însă unul ușor… Într-un interviu emoționant, carismatica actriță ne-a vorbit despre copilărie, despre anii de studenție care i-au modelat destinul, despre cariera fabuloasă, dar și despre viața personală, cu toate provocările ei…

CITEȘTE TOATĂ REVISTA VIVA DE NOIEMBRIE, GRATIS, AICI

În spatele fiecărui rol memorabil se află o poveste personală, o rădăcină care hrănește emoția și autenticitatea. Înainte de a vă descoperi vocația, cine era Virginia Rogin?

Într-un fel, mă întrebi cum s-a născut ideea aceasta cu actoria, cum s-a născut în mine. Ca să descoperi că ai talent spre ceva trebuie să se ivească în viața ta o conjunctură, pentru că noi nu ne cunoaștem foarte bine. Nu avem cum. Noi ne descoperim pe parcursul unei vieți întregi și, uneori, nici aia nu e de ajuns să aflăm cine suntem, ce putem și ce potențial avem în noi. Eram atât de timidă că roșeam numai când mi se striga numele la catalog. Nu eram foarte tupeistă, îndrăzneață… Eram destul de introvertită, dintr-o familie destul de modestă, nu cu foarte multe posibilități financiare. De fapt, în perioada aceea comunistă, nimeni nu prea avea posibilități. Am văzut că atrag atenția, am participat la niște concursuri de recitări. Am luat și un mare premiu, după care m-am dus la Școala Populară de Artă, unde am dat peste un profesor excelent, care a intuit în mine lucrul acesta și l-a cultivat.

Citește și: Ciprian Ciucu, confesiuni rare despre divorțul părinților săi: „Am fost crescut de o mamă singură, care nu avea foarte multe și care nu își permitea să mă expună unor experiențe deosebite’. În ce relații a rămas cu tatăl său

Mi-a băgat în cap că ar fi bine să mă fac actriță. Eu mă gândeam să fac Dreptul. Îmi plăcea latina, pentru că și avocatura e un soi de teatru, așa… Când pledezi, ai un public. Ca și meseria de preot. E un ritual care trebuie făcut. E un fel de spectacol, totuși. Cum, totuși, nu am vrut să mă călugăresc, asta am făcut în final. Totul vine dintr-o emoție, iar acea emoție ori e distructivă, ori e constructivă – dacă ea poate fi cultivată și pusă în valoare. Dacă ai această posibilitate în tine și pe cineva care să te ajute și să faci chestia asta, atunci înseamnă talent. Emoția este condiția numărul unu a unui talent. Eu consider că și teatrul, și filmul trebuie să conțină o poveste și să emoționeze. Dacă cel care e în fața ta nu te emoționează, dacă nu ajunge la inima spectatorului, că râde, că plânge… îi stârnește ceva, atunci degeaba! Și povestea. Omul vrea să audă o poveste. Nu vezi câte lucruri s-au făcut în teatru, iar lumea se întoarce tot la poveste, pentru că oamenii vor o poveste. Și felul în care e spusă depinde de actori, de regizori să atingă o coardă… de râs, de plâns, intelectuală, să îți dea și ceva de gândit, să nu rămână fără un mesaj. Am intrat greu, pentru că erau șase locuri pe țară. Pe atunci, locurile erau în funcție de necesitățile din țară. Nu ieșeau mai mulți ingineri decât era nevoie. Nu terminau facultatea mai mulți medici decât era nevoie de locuri prin spitale. Totul era calculat. Nu ca acum, că termină toți cu sutele și nu fac nimic. Mi se rupe inima. S-au făcut școli de teatru în toate orașele. Ce fac bieții copii?

roginrogin

Virginia Rogin a intrat ultima la facultate și a terminat șefă de promoție

Sau termină Medicina sau Arhitectura și se angajează ca vânzători…

Exact. Că despre asta este vorba. Sau stau și bat Bucureștiul și așteaptă să le pice un joc, o reclamă sau cine știe ce. Din punctul acesta de vedere noi eram asigurați. Însă, se intra extrem de greu și să știi că pilele funcționau și atunci. Era fiica lui cutare, fiica lui cutare și nu știu de ce fiicele acelea din conducerea de partid voiau să fie artiste! Mă rog. Nu mai contează. Am intrat ultima pe listă și am terminat prima, șefă de promoție. Și mi-am și propus la început acest lucru. M-a luat la clasă Bibanu, Dem Rădulescu. Îmi aduc aminte, eram la Casandra – care era studioul nostru de teatru – unde se aduna toată facultatea și se făceau clasele de anul l și repartițiile. Te strigau de pe o listă. Pe mine m-a strigat ultima. Sunt și cu R. De fiecare dată am picat sub linie. O să vă povestesc și asta, pentru că mi-a influențat destinul. Tu urcai niște trepte până pe scenă și ți se spunea la ce clasă ești. Spunea Bibanu: 'Când ai urcat treptele alea, aveai așa o greutate în spinare'. Aveam o mică umilință, că am intrat ultima, deși eram fericită că am intrat. Și atunci mi-am zis că o să termin prima. Revenind la chestia asta cu picatul la Teatru, fiind atât de puține locuri, era o criză de actrițe tinere în teatrele din provincie. Nici Bucureștiul nu stătea foarte bine, pentru că nu puteai să stai în București după ce terminai facultatea. Bucureștiul era închis. Se dădea numai prin concurs după ce terminai stagiul de patru ani, pe care îl făceai în provincie. Era foarte bună ideea, pentru că se învăța meserie. Am picat prima sub linie. Erau șase locuri, iar eu eram a șaptea. A venit directorul Teatrului din Oradea, a cerut lista și a întrebat la comisii ce fete bune sunt care au picat. Și așa a aflat de mine: Uite fetița asta de la Bacău… Pentru că eu acolo am făcut școala. A venit directorul și m-a întrebat dacă nu aș vrea să vin să joc, pentru că ei aveau nevoie de actrițe tinere. Eu nici nu împlinisem 19 ani. Nu plecasem niciodată de acasă decât la examenul de la București pentru facultate, cum să mă duc eu în colțul celălalt de țară? Le-am zis mamei și tatei ce propunere am primit și ei mi-au spus să merg. Am urcat în tren și am plecat la Oradea. Am stat într-un hotel vizavi de teatru. Am descoperit un oraș austroungar de elită, foarte frumos. Și am dat un fel de concurs. Eram mai multe fete venite, fete picate la facultate. Am dat acest concurs și m-au luat. Mi-au dat și un salariu lunar. Dar unde să stau? Se numea actor corp ansamblu. Pentru că nu aveam studiile făcute. Și ei te foloseau pentru roluri mici, pentru figurație… și stăteai. Mi-au dat o cabină în teatru care era dezafectată. Dormeam pe acolo și era un curent… Țin minte că m-am și îmbolnăvit de rinichi. Nu știam să am grijă de mine dacă avusese mama grijă de mine tot timpul. Dintr-odată eram printre străini. Nu știam unde să mă duc, ce să fac… Dar nu am renunțat. Am jucat mult. Ce frumos era și ei m-au ocrotit și m-au iubit.

Anul următor am dat examen și iar am picat, iar post la Oradea nu mai era. Nu mai era pentru că venise o absolventă, Ruxandra Sireteanu. Și m-a luat directorul de la Satu Mare și, tot așa, am stat un an și pe la ei. Am lucrat cu mari regizori: Tocilescu, care era studentul lui Penciulescu și care a făcut o piesă în care juca și Coca Blos, dar ea făcuse ziaristică. S-a lăsat de ziaristică și s-a dus corp ansamblu la Satu Mare. Ne-a luat directorul de acolo și ne-a dat câte o garsonieră de nefamiliști. Erau mai mulți tineri actori, stăteam toți cu un closet și un duș pe hol. Atunci am jucat la Tocilescu un rol foarte important. Și eu, și Coca Blos. Erau și Ion Haiduc acolo, Petre Moraru… O echipă foarte bună… Da. O echipă bună. Și Tocilescu, care avea nas – Dumnezeu să îl ierte!- spunea: „Păi ce mă interesează pe mine astea cu studii?”, și ne-a luat pe amândouă. A făcut un spectacol superb. Noi am venit în București cu el, pentru că trebuia să îl vadă toți profesorii din facultate. Era un fel de licență a lui. M-a văzut și Penciulescu, care era profesorul lui. El fusese și la Satu Mare și mă știa. El venise să supervizeze, să vadă ce-i face studentul. Așa era pe atunci. Dar foarte serios totul. Au venit toți profesorii din facultate să îi dea notă lui Tocilescu, să-l evalueze. Și atunci m-au văzut toți. Îmi aduc aminte că, anul următor, când am dat iar examen, deci a treia oară, era o mare profesoară și actriță, Beate Freda se numea. Era șefa comisiei. Eu am aflat după aceea ce a spus, dar mi-a povestit Octavian Cotescu. A făcut o criză de nervi și a spus: 'Dacă fetița asta nu intră nici anul acesta, eu plec din facultate'. Și așa am intrat, ultima, amărâtă. Pentru că se făceau tot felul de intervenții și telefoane. Astea sunt de când lumea! Credeți că s-a schimbat ceva?

„Am leșinat o dată de foame la facultate”

Ce amintiri aveți din facultate?

Pentru mine, facultatea a fost o perioadă frumoasă, deși eram sărăcuță așa și stăteam la cămin, unde era frig. Pentru că îmi era greu, îmi vindeam cartela. Am intrat cu bursă și nu primeam bani în mână, dar aveam căminul asigurat și cantina unde mâncai, deci masă și casă. Bani de buzunar îmi mai trimitea mama. Îmi vindeam cartela aceea la studenți ca să îmi mai cumpăr și eu niște hăinuțe mai mișto, ca fetele. Îmi aduc aminte că am leșinat o dată de foame la facultate, că și munceam mult. Adică acolo se făcea treabă. Dimineața făceai teorie, istoria teatrului, filosofie, estetică, tot felul de cursuri teoretice, după care începeai cu dans, scrimă, automobilism, călărie. Era atât de serios totul. Și apoi, făceam tehnica vorbirii. Uită-te la generația noastră cât înțelegi ce vorbim de pe scenă, la ăștia mici nu mai înțelegi. La dans făceam toată istoria dansului, de la rock până la menuet. Te învățau bunele maniere, cum să mergi cu o rochie lungă, nu să te trezești că nu poți să mergi. Mă uit la fetițele astea tinere, merg toate numai cu bocanci, dacă le pui o rochie nu știu să meargă.

Deci, se făceau cursuri de mers și bune maniere – cum stai la masă, cum îți ții spinarea, cum stă tacâmul, cum ții mâinile, cum cobori treptele cu rochie lungă. Și acum îmi aduc aminte. Niciodată nu te uiți la picioare. Simți treapta cu vârful piciorului. Nu ai să vezi o regină cum se uită la picioare și coboară ca o troală. Ori, tu trebuie să joci niște roluri și trebuie să fi credibilă, să ai ținuta aia. Totul era extrem de serios. De aceea am adorat facultatea asta, chiar dacă totul era extrem de greu. Munceam de nu mai știam de noi de la 8.30, aveam o pauză, la prânz, de masă, iar seara ne duceam la Bulandra, la Izvor, la Schitu Măgureanu. Mergeam să vedem spectacolele cu toți ăștia mari, cu Toma Caragiu. După spectacole, mergeam acasă leșinată de foame și dimineața o luam de la început. Mai făceam și armată o dată pe săptămână – ne îmbrăcau în uniforme și ne obligau să mergem să tragem cu puștile. Ne puneam pe pământ, ne țineau teorii. A fost foarte solicitantă facultatea, dar am adorat-o. Am adorat-o pentru că a fost frumos, mai ales că, după aceea, am ajuns la Piatra Neamț, unde era un fel de prelungire a facultății teatrul de acolo. Aici a fost un noroc.

Virginia Rogin: „Dacă m-aș mai naște o dată, tot asta aș face”

Debutul în film a venit în 1976, cu „Ultima noapte a singurătății'. Cum ați trăit acel moment și ce impact a avut asupra parcursului dumneavoastră artistic?

Eu am tot vorbit despre asta. Eram în anul II. Am făcut la Virgil Calotescu rolul unei învățătoare – știu că l-am avut partener pe Costel Constantin. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Am dat probă și am primit acest rol. Cum spuneam, greu mi-a dat voie Dem Rădulescu, pentru că trebuia să lipsesc de la cursuri. Am fost destul de emoționată când am văzut că sunt parteneră cu actorii aceia mari: Mircea Albulescu, Draga Olteanu Matei… Toți mă tratau ca pe un copil și mă răsfățau. Eram și mai sărăcuță, iar când mi-au dat avansul de la acel contract, mă uitam… Eu n-am avut atâția bani în mână niciodată. M-am speriat. M-am dus la WC și nu știam unde să îi ascund. I-am băgat în sân. Eram atât de emoționată… Sigur că l-am ajutat pe fratele meu, care dădea Bacalaureatul și avea nevoie de bani pentru banchet. Dar mama și tata mi-au spus să îi țin, că ei îmi dau în continuare pentru facultate, și i-am pus bine la CEC. Când a fost premieră, mi-am cumpărat o rochie din pânză topită roșie din bănuții aceia. Și m-am urcat pe scenă la premieră. Erau niște premiere frumoase și elegante. Toată lumea era îmbrăcată frumos. La premieră, era ca la teatru, urcai, înainte de proiecție, pe scenă și lumea te aplauda. La final, iar te aplaudau și mergeam la o petrecere. Ca studentă, acela a fost singurul film.

Cu cât trecea timpul, cursurile erau tot mai grele la teatru. Trebuia să îți canalizezi energia cam pe acolo. Nu exista să nu te duci la curs. Dacă făceai nu știu câte absențe, plecai acasă. Îți trebuia o sănătate de fier. Îmi aduc aminte cum ne-a povestit Dem Rădulescu în anul I: 'Aveți grijă de voi. Aveți nevoie de o sănătate de fier. Nu pierdeți nopțile, nu faceți exces de băutură și de fumat. Dacă este război, nu aveți ce căuta în linia I, pentru că de voi este nevoie după aceea ca să le ridicați moralul oamenilor. Dar nu vă expuneți, pentru că nu sunt actori pe toate drumurile. Aveți un talent special, un har dat de Dumnezeu pe care nu îl are oricine”. Ne spunea, în același timp, că, actoria este și o meserie de umilință și trebuie să îți asumi acest lucru, pentru că tu te duci și dai o probă și trebuie să faci ce spune regizorul – îți place, nu-ți place. Dar tu ești ales, ești ca o marfă și, dacă nu îți asumi condiția aceasta, vei fi nefericit. Trebuie de la început să știi acest lucru. Sau: 'Nu aveți voie să faceți sporturi extreme! Nu vă puteți permite să vă duceți la schi, la patinaj, automobilism, la sporturi din acestea, pentru că poți filma undeva și tu îți poți rupe picioarele. Dacă te accidentezi, ai oprit o producție întreagă'. Ne spunea așa: 'La teatru nu lipsești decât dacă ai murit! Bolnav te duci. Nu te duci nici măcar la înmormântarea tatălui sau a mamei. Nu trimiți acasă 400-500 de oameni ca tu să fii la înmormântare, că oricum nu poți să-i mai învii!' Adică trebuie să fi conștient de lucrurile acestea.

Iar eu le-am trăit pe toate. Nu cu războaie, dar îmi amintesc că intram pe scenă cu 38 de grade. În clipa când am intrat pe scenă, pentru că nu mai eram eu, era personajul acela, mi-a scăzut febra la normal. Am jucat și, când am ieșit din scenă, iar aveam febră. Ca să vezi ce transfomări se petrec în trupul și în mentalul nostru. Dacă m-aș mai naște o dată, tot asta aș face. Te scoate dintr-o groază de situații grele prin care treci în viață. Te agăți de muncă, devii altcineva, te arunci pur și simplu; e un mod de evadare extraordinar. Știu că a murit mama și nu m-am putut duce la înmormântare. Aveam premieră cu Radu Afrim, la Odeon. I-am explicat mamei de când era în viață și mi-a zis: 'Vezi-ți de treaba ta! O să fii cu sufletul. Oricum nu mai contează…'. Mama nu s-a supărat, m-a înțeles perfect. Și a fost și mai bine, pentru că am rămas cu imaginea ei așa. Nu a trebuit să o văd băgată într-o lădiță.

 
Cel mai nou VIDEO

Google News Urmărește-ne pe Google News

Citește în continuare
Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista VIVA!
Revista VIVA!
Buton