Cum să vă prezint o persoană pe care ați văzut-o timp de 20 de ani, în fiecare zi? Ce să vă mai spun despre ea, ca să vă iau prin surprindere? Iată de ce acest interviu este nu despre Andreea Esca, ci despre copiii ei, Alexia (15) și Aris (12). Despre TOȚI copiii ei.

 

Andreea Esca

 

Sunt în mansarda unei clădiri superbe, în care tronează un birou lung și niște MAC-uri. Răsfoiesc un Vanity Fair și îmi spun în buclă același lucru: ce să o întreb pe Andreea Esca în primul meu interviu cu ea, ca să nu par cel mai prost jurnalist de pe planetă? Ce întrebi un om care fix cu asta se ocupă de o viață: pune întrebări altor oameni. Dar jurnalul de seară de la PRO s-a terminat de vreo zece minute, așa că iat-o că apare, cu zâmbetul larg pe față, desface o portocală, îmi întinde jumătate chiar dacă o refuz politicos, se așază în fața mea și așteaptă nerăbdătoa­re prima întrebare. Așa că îi spun în față care e dilema mea.

„A, asta e cel mai greu. Am făcut săp­tămâna trecută interviu cu Charles Aznavour și exact la asta m-am gândit și eu: al câtelea interviu o fi pentru omul ăsta care are 92 de ani, care este mega ce­lebru de pe la 36 de ani și celebru dinainte să facă 36 de ani, pentru că joacă de pe la trei ani! Ce Dumnezeu să îl mai întrebi? Dar ceva nou tot am reușit să fac: primul lui selfie! Mai întâi l-am întrebat dacă e pe Facebook, moment în care el s-a uitat la cei din staff și i-a întrebat: «sunt pe Fa­cebook?» Se uită la mine: «da, cică sunt pe Facebook». După care l-am întrebat: «bine bine, dar selfie v-ați făcut?» «Ce să-mi fac?» «Selfie». «Adică cum?» Și am luat telefonul, l-am pus, i-am arătat, uite acum facem așa și apăsăm aici etc. Până la urmă tot găsești ceva nou!

 

Am urmărit cu mare interes câteva înregistrări cu emisiunile tale de la Europa FM și am dat peste cea în care, de ziua ta, Alexandre Eram ți-a luat locul la pupitru și tu ai de­venit intervievatul. Cum a fost să îți ia soțul tău interviu?

A fost ciudat. Asta mi se întâmplă și mie: dacă e cineva pe care îl cunosc foarte bine, mi-e mai greu să fac interviu cu el. Mie întrebările îmi vin natural, dintr-o curiozitate firească. În momentul în care știu atâtea despre omul respectiv, nu pot să mă fac că nu știu și să întreb ceva, știind dinainte ce o să răspundă. Și așa a fost și cu el: mă gândeam ce întrebări o să îmi pună astfel încât să nu fie ceva ce el deja știe. A fost amuzant până la urmă. El a venit cu ideea să facem emisiunea fix de ziua mea și a vorbit cu cei de la Europa FM, fără ca eu să știu.

 

Că tot am adus vorba de emisiunea de la radio, am observat că îți în­trebi toți invitații de propria copilă­rie. Cât de importantă e aceasta în conturarea personalității cuiva?

Cred că e esențială copilăria. Am cunos­cut de-a lungul anilor foarte mulți oameni și am observat că toate ți se trag de-acolo. Că e de bine, că e de rău, de acolo vin toate. Indiferent cum ar fi, toată lumea își amintește cu drag de perioada copi­lăriei. Îți dau un exemplu: absolut toată lumea zice că cea mai bună mâncare e aia pe care o făcea mama acasă. Gustul acela îți rămâne întipărit toată viața. Eu și în ziua de azi când miroase a supă de tăiței îmi aduc aminte de bunicii mei de la Brașov. Bunica mea făcea tăiței de casă, avea chiar o mașină de făcut tăiței adusă din Ungaria. Mâncare de gutui îmi făcea bunica mea din București și întotdeau­na când mănânc mâncare de gutui mă gândesc la ea. Mama făcea o plăcintă cu iaurt, tort cu ananas și pișcoturi și niște găluște cu prune. Am mâncat într-o gră­madă de locuri găluște cu prune, dar nu sunt ca ale ei, orice ai face. Mama unei prietene din copilărie mi-a făcut la un moment dat niște găluște cu prune care se apropie cel mai mult de ale mamei. Așa că… mai mănânc de la ea. (râde)

 

Continuarea în numărul de MARTIE al revistei VIVA!, la standurile de presă din 7 MARTIE

Daca ti-a placut acest articol, urmareste Viva.ro pe FACEBOOK