Irina Margareta Nistor: “Casa mea e ca un cinematograf”

Publicat pe

După o perioadă plină de evenimente, în care a fost la Cannes, la Cluj şi chiar la o nuntă în Normandia, Irina Margareta Nistor s-a întors la casa din Bucureşti construită de străbunicii săi chiar înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Am vizitat, astfel, o casă „populată de amintiri, de istorie, de pisici şi de casete VHS.

 

_97B6819 as Smart

 

Dacă ar trebui să-i povestesc unui psiholog copilăria mea, probabil că doamna Irina Margareta Nistor ar fi mai prezentă în amintirile mele decât şi-ar dori. Primul film pe care l-am văzut în viaţa asta, un horror, mi s-a derulat în faţa ochilor pe vocea ei. Şi nu l-am uitat nici în ziua de azi. Prima bătaie am primit-o după ce într-o zi m-am uitat de dimineaţa până seara la filme „comando (dublate, evident, de aceeaşi persoană) şi la fi­nalul „maratonului mi s-a făcut rău. De altfel, vizita pe care i-am făcut-o doamnei Irina Margareta Nistor cu ocazia şedinţei foto a fost, în sine, cinematografică. Când intri în casa a cărei podea scârţâie în cel mai liniştitor mod posibil, o plăcuţă te anunţă suc­cint: „a home without a cat is just a house. Timpul în această casă pare că a îngheţat într-un trecut glorios, proba­bil în cel al străbunicului Irinei, care a construit această casă cu puţin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Un ceas al cărui secun­dar merge înapoi te anunţă că timpul se mişcă, totuşi, oricare ar fi direcţia lui. Visarea s-a întrerupt brusc când l-am cunoscut pe motanul Ritz şi am aflat de ce, atunci când i-am spus stăpânei că pentru mine e terapeutic să mă joc cu pisici, mi-a explicat: „O fi terapeutic, dar trebuie să ai o pilă la Smurd cu el, că nu te lasă să-l mângâi. A fost necesar să închidă motanul în-tr-o cameră, ca să putem face turul ca­sei. Marea concluzie a fost că, în sfârşit, dau peste un om care nu şi-a aruncat televizorul. Irina are câte un televizor în aproape fiecare cameră: „Iubirea mea pentru film şi televiziune e egală. Prostia aia cu «hai să ne destindem, să stăm fără televizor» mi se pare culmea snobismului. E un snobism al anilor 70. Atunci dădea bine să spui că nu ai, dar cum noi suntem uşor întârziaţi, am rămas blocaţi şi acum pe această idee. Snobismul ăsta venise din Franţa, nici măcar nu eram originali. Irina se întorsese de la Festivalul de Film de la Cannes cu o provizie serioasă de cafea, singurul lucru care m-a împiedi­cat să mă agăţ de vişinii din frumoasa sa grădină, comparabilă cu cea a unei ceainării.

 

Aş vrea să vă întreb care e povestea casei, dar dacă stau să mă gândesc, cred că aţi fi foarte fericită să locuiţi într-un cinematograf.

Ar fi foarte bine, dar casa mea e oare­cum ca un cinematograf, să ştii, pentru că stau foarte mult şi acasă. Casa a fost construită de străbunicul meu în 1939, acelaşi an în care se filmau „Pe aripile vântului şi „Vrăjitorul din Oz. E ceea ce se cheamă o vilă florentină, făcută de două arhitecte. E o casă pe care am avut noroc că nu ne-au naţionalizat-o. Marele noroc e că a crăpat Ceauşescu, pentru că şase luni mai târziu aici ar fi fost o parcare. Asta după ce ani de zile am stat într-un stres continuu, oricum. După ce s-a construit casa, ai mei nu au mai apucat să o mobileze. În timpul războiului, bunicii şi mama au plecat în refugiu la Orleşti, undeva pe lângă Râmnicu Vâlcea. A fost o casă care ne-a izolat de restul lumii, ceea ce pe alocuri a fost foarte bine. Avem pereţi groşi, sperăm noi fără microfoane, nu am fost curioasă să aflu dacă au fost. Şi e o casă cu grădină, ceea ce în Bucureşti e destul de rar, o grădină la care ţin foarte tare.

_97B7110

Şi de care vă ocupaţi în persoană?

Eu mă ocup de filme, de nimic altceva, nici nu aş fi în stare să mă ocup de aşa ceva. Nu am ce se cheamă „mână verde, nimic din ce pun eu nu iese. În schimb, mă bucur că am fragi în grădină, zmeură, doi aluni sădiţi în ziua în care m-am născut eu.

 

Mergând în atâtea călătorii de-a lungul timpului, ce obiecte de suflet aţi adus acasă?

E un obicei instaurat de mama, să se aducă în casă câte un obiect din fiecare ţară. Ideea în sine de a aduce ceva în casă şi de a aduce ceva priete­nilor e frumoasă. E foarte nostim când ştiu că trebuie să iau 30 de obiecte. De obicei, iau vaze de flori, calendare ci-nematografice, tablouri foarte mici. Oricum, am impresia că am prea multe obiecte în casă, aşa că din când în când îmi propun să le triez, dar nu reuşesc niciodată.

 

I se spune cumva acestui obicei, e o noţiune..

E o boală gravă, îţi spun eu, nu o noţiune. (râde) Psihanaliştii îţi vor spune că e ceva foarte grav. Cel mai tare mă înconjor de cărţi, am din toate ţările. După cinema, cărţile mă preocupă cel mai mult, am foarte multe. Mama spunea că noaptea probabil cărţile fac amor, că de la o zi la alta sunt tot mai multe.

Stând atât de mult în hoteluri, vă mai gândiţi la „acasă?

Vreau să-ţi spun că multă vreme m-am gândit ca spre finalul vieţii să mă mut într-un hotel. Mi se părea mie fasci­nantă ideea asta, după care am desco­perit că nu asta aş vrea, ci mi-aş dori cel mai tare să stau într-un avion care să zboare nonstop, la first class. Acolo poţi să vezi şi filme. Mie nu-mi place să merg, detest să mă plimb, mi se pare o prostie să mă plimb prin parc. De ce să fac asta? Când am mers în Japonia, în avionul Viena–Tokio erau nişte ja-ponezi care au făcut gimnastică tot drumul. Eu nu m-am ridicat de pe scaun tot drumul. M-am bucurat că scaunele erau concepute astfel încât dacă se ridica cel de lângă mine, nu trebuia să mă ridic şi eu. Îmi place mult să zbor. Nu am brevet de zbor − sper să nu apară şi la voi prostia asta − am tot zis că am să-i dau în judecată pe cei care au scris asta ca să pot să-mi cumpăr un avion. (râde) Într-adevăr, s-a întâmplat să mai pilotez, dar cu un instructor lângă mine. E un lucru care presupune să stai jos.

Dacă v-aţi putea decora casa ca în-tr-un film, care ar fi acela?

Orice episod din Poirot, deci oricum anii 30. Ca în anii 30 m-aş îmbrăca, totul aş face ca în anii 30. A fost o perioadă frumoasă, şi filmele erau foarte bune în acea perioadă. Weeken­dul trecut a fost ziua unei prietene şi am mers la restaurantul de lângă biseri­ca unde m-am măritat, de altfel, în spate la Lido. Casa în care e acum restauran­tul a fost casa unui doctor, doctorul An­gelescu, care a ajuns şi ministru în anii 30 şi care a fost unul dintre naşii tatălui meu. Unul dintre prietenii mei a aflat că am fost acolo şi mi-a trimis un articol întreg despre el, cică pe vremea aceea avea una dintre cele mai grozave biblio­teci şi era la concurenţă cu biblioteca lui Iorga. E fascinantă ideea că se du­elau în biblioteci pe atunci.

Irina Marg Nistor

 

V-aţi gândit vreodată serios să vă deschideţi un cinema?

M-am gândit foarte tare şi acum, când am fost la Cluj, la TIFF, pentru că una dintre vizionări a fost în curtea Institu­tului Francez. Şi eu am în spatele casei, în curte, un zid care arată exact ca zidul din curtea institutului. În curtea asta, la nunta mea au fost 60 de per­soane, deci e destul de mare, s-ar putea amenaja un cinema. La un moment dat mi-au cerut voie vecinii să facă nu ştiu ce zid, iar eu le-am zis să facă ce vor, dar să fie vopsit în alb. M-am gândit că poate vreodată am să pot proiecta pe el. Dar apoi, de unde iei proiector, cum treci de căţel ca să ajungi în casă… e complicat.

Sau de motan.

Motanul stă numai în casă, e ca şi stă-pâna lui, nu se mişcă. Dacă nu putem să stăm noi la Ritz, stă Ritz la noi, cum spunea o prietenă.

Care sunt cele mai frumoase momen­te trăite în familie în această casă ?

De Crăciun era foarte frumos, pomul se punea la mine în cameră, sus, unde lucrez eu acum. După ce s-a prăpădit mama, timp de câţiva ani nu am mai putut să fac pom, a fost felul meu de a ţine doliu şi a durat 4 ani. Apoi m-am gândit că ea s-ar fi întristat să nu mai împodobesc bradul.

Cum vă place să v-o amintiţi pe mama dumneavoastră când vine vorba de momente petrecute aici?

Eu eram un copil hiperactiv şi mama a inventat o poveste ca să mă ţină pe loc. Mă băga în pat sub plapumă zicând „hai, vino repede, că pleacă vaporul fără tine. Nu ştiu de ce, din când în când, mai zicea „şi acum să croşetăm un lup. Dar mama nu ştia să coasă.Bunica cosea foarte frumos, deşi era chimistă. Ei, şi când zicea aşa, veneam imediat în pat. După ce a murit ea, primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să plec cu un vapor. Şi asta am făcut, am plecat cu vaporul în Egipt, era vaporul ăla pe care îl aşteptam. În mod surprinzător, am primit prin poştă un şal care avea culoarea unui lup şi l-am primit de la o doamnă care făcea un documentar despre lupi. Deci am plecat cu vaporul şi mi-a trimis mama un şal croşetat.

_97B6916 as Smart Object-1

Nu v-a învăţat să gătiţi?

S-a străduit, nu a reuşit. Singurul lucru pe care ştiu să-l fac e o cassata în cinci culori, se face foarte greu, într-o săptămână. Având cam vreo 20-30 de prieteni, trebuie să pregătesc şi o canti­tate foarte mare.

Părinţilor dumneavoastră le plăcea să primească prieteni în vizită?

Asta a început să se întâmple mai ales când am apărut eu, pentru că de ziua mea invitam toată clasa la mine acasă. În rest, erau mese de Crăciun, de Paşte, de 2 ianuarie. Nu făceam Revelioane, în schimb, aici. Însă cele mai multe petreceri erau pe vremea bunicilor, pentru că străbunicul meu militar era un vânător vegetarian. Vâna mistreţi şi-i aducea bunicii, adică nurorii sale, să-i gătească. Aşa că gătea şi chema musafiri, cineva trebuia să mănânce mistreţii, erau cantităţi foarte mari.

Vi se întâmplă să vă simţiţi uneori copleşită de această casă încărcată de amintiri?

Casa are suflet, e un suflet care se construieşte pe generaţii, aş vrea să mă pot întoarce în timp, să văd cum era în trecut. Când m-am născut eu, casa era în mare parte ocupată, ne băgaseră nişte chiriaşi obligatorii. Lumea uită de lucrurile astea azi şi se plânge când apare „iar un film despre comunism. Să-i fi văzut eu cum stăteau cu ăştia în casă, în locul nostru. Sus, de exemplu, era ocupat, iar noi, familia, stăteam jos. Până am împlinit eu trei ani am avut chiriaşi. Eu pe ăia foarte răi nu i-am prins, sunt născută în 57, perioada cea mai rea a fost 52, cam aşa. Casa e pe stil englezesc în interior: jos bucătăria, sus baia, sus dormitoarele, jos sufrage­ria, unde stăm noi acum de vorbă era salonaşul. Chiriaşii transformaseră ba-ia în bucătărie, de exemplu. Îşi puse-seră o lampă cu gaz acolo până s-a su-părat bunicul într-o zi şi a dat cu lampa de gaz pe jos şi chiriaşul a chemat Mili-ţia… în sfârşit. Sus rămăsese o cameră perfect izolată. Eu l-am prins pe nenea Lică, care era un chiriaş foarte drăguţ. Avea tot felul de iubite pe care le adu­cea aici. Bineînţeles că alea îmi adu-ceau ciocolată ca să ţin secret cine a mai fost pe acolo. Îmi mai dădea şi el ciocolată, să nu spun. Nenea Lică a făcut o chestie foarte frumoasă… ha-bar nu am cum îl chema, aşa mi-aş fi dorit să ştiu, pentru noi a fost impor­tant ce a făcut el. Era un gest care pă-rea minor, dar a contat enorm. El a plecat, i s-a dat casă în altă parte, cred că se însurase. Şi ne-a zis „eu vineri plec. Până luni nu vă bagă pe nimeni în chirie, eu nu am anunţat că plec vi­neri. Mama a chemat imediat nişte zidari, a spart zidul, a făcut o arcadă şi luni, când a venit noul chiriaş, i-a zis că nu avem nicio cameră izolată. Mai sunt întrebată de ce nu închiriez. Poate să vină cineva şi să nu mai plece, să nu mai plătească, să distrugă. Plus că stai şi tu liniştit în casa ta, mai ales că eu suport greu pe altcineva în casă.

Pentru că vă place solitudinea?

Nu neapărat, îmi place să fiu cu oa­meni cu care să mă înţeleg foarte bine, dar aceştia sunt foarte rari. Mi-e foarte greu să nu fiu cu mama.

 

 

 

Interviu de OANA POPOIAG

Foto DRAGOȘ BORCĂNEA

Stilist DARIA GEORGESCU

Machiaj MIRELA VESCAN

Asistent machiaj IOANA ALECU

Coafură CRISTINA TROHANI

 

Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista VIVA!
Revista VIVA!
Newsletter