(P) Aşa cerere în căsătorie n-ai mai văzut

Publicat pe

Tu cum ai vrea să fii cerută de soţie? Cu siguranţă ai măcar un top trei scenarii pentru marele moment. Te-ai uitat la comedii romantice, ai văzut o grămadă de variante creative în online şi parcă nu îţi mai surâde ideea perimată a cererii la Paris, nu-i aşa? Deşi pentru un bărbat contează mai mult finalitatea, fiindu-i egal dacă îţi pune întrebarea la plesneala, seara la culcare, între două căscaturi sau cu vreo cascadă pe fundal, la un picnic ad-hoc, pentru noi, femeile, contează contextul la fel de mult ca întrebarea.

O bună prietenă de-a mea a venit încântată după o cină la un restaurant fancy, un rooftop cochet cu o panoramă superbă, decretând ca acela e locul ideal pentru oricine vrea să îşi securizeze una bucată soaţă devotată. Se pare că nu doar ale mele erau urechile care înregistraseră recomandarea, pentru ca în preajma aniversării unui an de relaţie sunt anunţată că avem rezevare la minunăţia unde aperitivul era cât un salariu minim pe economie. Mă loveşte un puseu de simţ al umorului şi pragmatism şi trântesc nonşalantă un „acolo mă duci când o să ma ceri, nu mai bine mergem noi undeva să mâncăm un bulz cinstit, la preţ fără concurenţă?' Pauza care-a urmat m-a pus puţin pe gânduri, dar nu suficient, din câte se pare.

Şi iată că vine şi ziua. Domnul din ecuaţie îşi exercită dreptul de a se îmbraca la el acaşă la ţol festiv, schimbând, din ce am aflat după, vreo 4 cămăşi până la obţinerea efectului scontat. Eu, într-o altă bucată de Bucureşti, mult prea relaxată, am ajuns sa ma schimb o singură dată, la sfatul colegei de apartament, care în timp ce evalua opţiunile din garderobă, mă întreba obsesiv dacă sunt pe deplin fericită, accentuând un pic o urmă de suspiciune pe care o aveam legată de seara respectivă.

Ne prezentăm regulamentar, la ora potrivită, în mirobolantul restaurant. Unde jumătatea mea mai bună aproape că ţine cu dinţii de sacoul pe care domnişoara de la garderobă se încăpăţâna să i-l ia, explicându-i ca unui copil că înăuntru este cald şi bine. Domnişoara pierde războiul nervilor şi suntem conduşi la masa de unde capitala României părea de-a dreptul frumoasă. Ni se aduc meniurile, eu încep să dezbat opţiunile cele mai interesante, în timp ce vajnicul însoţitor transpiră abundent şi susţine că nu îi e foame. Fără vreo urmă de solidaritate de cuplu, mă decid asupra unor preparate pentru amândoi, ca o fată orientată ce mi-s, decisă să valorific o oportunitate cu care credeam că poate mă mai întâlnesc doar când îi vine omului mintea la cap, realizează că sunt perfectă şi se hotărăşte să mă înmatriculeze pe numele lui.

Cam din acest punct incolo lucrurile încep să ia o întorsătură cel puţin originală, deşi ar fi mai bine spus că încep să se deterioreze. Vin bucate de tot felul, salată cu ouă poşate de raţă, vită cu sos de ciocolată şi alte nebunii. Bucureştiul ni se aşterne ochilor luminat şi liniştit aşa cum nu îl mai vazusem vreodată, muzica susură în surdină, iar noi… ne certăm! Nu am pornit să ne certăm aşa, direct şi natural, ca oamenii normali. Doar trebuia ca totul să fie la fel de deosebit ca locaţia. Am ajuns să ne certăm pentru că în mod bizar conversaţia, care fusese mereu unul din atuurile noastre de cuplu, prilej de maxim amuzament şi chiar de tandreţuri incognito, atingea cu încăpăţânare fiecare subiect asupra căruia aveam păreri divergente. Am dezbătut motivele pro şi contra plecării din ţară, ne-am contrazis dacă trebuie sau nu să dăm motanul, erau practic bifate toate pe rând, ca într-un soi de listă monstruoasă, bilanţ al unui an de relaţie ce păruse chiar frumos, dar care acum se dovedea a fi aproape o pierdere de vreme.

Pe jumătate convinsă că omul e nebun şi îşi alesese cea mai proastă zi să îmi dea papucii, mă gândeam cu fărâma de logică rămasă disponibilă în războiul cu absurdul situaţiei, că nimeni nu aşteaptă o aniversare importantă pentru o despărţire, decât în culmea sadismului, şi cu atât mai puţin nu alege să facă asta într-o locaţie siropoasă foc şi mai ales atât de scumpă. Simţind că la masă cu noi se insinuează curioşi Kafka şi Ionesco, ambii mari consumatori de absurd, pe care situatia dată îl oferea din plin, mă abţineam cu greu să nu izbucnesc în lacrimi, când aud un „în ciuda părerilor noastre extrem de diferite, din câte se pare, ai vrea să fii soţia mea?' în timp ce o mână tremurândă împingea către mine o cutiuţă cu un inel absolut perfect…

Cererile în căsătorie se lasă, de obicei, cu lacrimi. Şi asta era cât pe-aci să se lase la fel, însă din cu totul alte raţiuni. De iubit, îl iubeam. De vrut să îmi petrec viata cu el, vream. Dar după atâta tortură, parcă nu era de răspuns aşa, pe loc, entuziast. Aşa că m-am decis să mă hidratez intens, cu tot ce era prin paharele de pe masă, ratând doar vaza cu un mic aranjament floral, mi-am tras sufletul puţin, admirând cinic cum se schimbă cromatică domnului care mă invitase la cină şi la o viaţă împreună şi aşezându-mă tacticos pe o nouă poziţie de forţă.

Aş putea să vă mint şi să mă laud că l-am şicanat şi eu, că i-am expus toate motivele pentru care aceasta nu era o decizie bună, dar în realitate m-am bucurat atât de mult că urma sa împart cu omul acela minunat, bun, generos, atent, altruist şi empatic şi bune, şi rele, pentru totdeauna, încât am îngăimat un DA şi l-am sărutat like there was no tomorrow.

Ce a urmat după este la fel de inedit ca şi cererea în căsătorie. As putea să vă povestesc pe larg despre cum am căutat rochii de mireasă aproape 2 ani, în lungul şi în latul ţării, pentru că pare-se că nu există pe lume rochii de mireasă prinţesă aşa cum le visam eu, exasperând designeri şi vânzatoare deopotrivă şi hotărându-mă că ce face omul cu mâna lui e bine făcut, deşi eu nu ştiam să cos un nasture. Aş putea să vă relatez şi despre cum am plâns isteric, pe parcursul a zeci de kilometri, sigură fiind că am uitat ceva, fix cu o zi înaintea nunţii, într-un ultim test aplicat inconştient viitorului mire, complet bulversat, dar totuşi dornic să mă încurajeze, nu să mă evacueze din maşină. V-aş putea împărtăşi jurnalul lunii de miere, cu excursii minunate într-un microbuz cu millieu pe bord, în locuri fascinante unde dragostea oamenilor inspiră până şi sopârlele să se iubească mai cu foc. Am să scriu despre toate şi încă multe altele imediat ce termin de făcut cremă de zahăr ars, special pentru soţul asta cu idei multe, toate originale, pe care încă îl iubesc de mor, după zece ani în care ne-am mâncat cu spor ficaţii.

Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista VIVA!
Revista VIVA!
Newsletter