Irina Margareta Nistor: “Casa mea e oare­cum ca un cinematograf”

Publicat pe

După o perioadă plină de evenimente, în care a fost la Cannes, la Cluj şi chiar la o nuntă în Normandia, Irina Margareta Nistor s-a întors la casa din Bucureşti construită de străbunicii săi chiar înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Am vizitat, astfel, o casă „populată de amintiri, de istorie, de pisici şi de casete VHS.

 

Irina Marg Nistor

 

Dacă ar trebui să-i povestesc unui psiholog copilăria mea, probabil că doamna Irina Margareta Nistor ar fi mai prezentă în amintirile mele decât şi-ar dori. Primul film pe care l-am văzut în viaţa asta, un horror, mi s-a derulat în faţa ochilor pe vocea ei. Şi nu l-am uitat nici în ziua de azi. Prima bătaie am primit-o după ce într-o zi m-am uitat de dimineaţa până seara la filme „comando (dublate, evident, de aceeaşi persoană) şi la fi­nalul „maratonului mi s-a făcut rău. De altfel, vizita pe care i-am făcut-o doamnei Irina Margareta Nistor cu ocazia şedinţei foto a fost, în sine, cinematografică. Când intri în casa a cărei podea scârţâie în cel mai liniştitor mod posibil, o plăcuţă te anunţă suc­cint: „a home without a cat is just a house. Timpul în această casă pare că a îngheţat într-un trecut glorios, proba­bil în cel al străbunicului Irinei, care a construit această casă cu puţin înainte de izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Un ceas al cărui secun­dar merge înapoi te anunţă că timpul se mişcă, totuşi, oricare ar fi direcţia lui. Visarea s-a întrerupt brusc când l-am cunoscut pe motanul Ritz şi am aflat de ce, atunci când i-am spus stăpânei că pentru mine e terapeutic să mă joc cu pisici, mi-a explicat: „O fi terapeutic, dar trebuie să ai o pilă la Smurd cu el, că nu te lasă să-l mângâi. A fost necesar să închidă motanul în-tr-o cameră, ca să putem face turul ca­sei. Marea concluzie a fost că, în sfârşit, dau peste un om care nu şi-a aruncat televizorul. Irina are câte un televizor în aproape fiecare cameră: „Iubirea mea pentru film şi televiziune e egală. Prostia aia cu «hai să ne destindem, să stăm fără televizor» mi se pare culmea snobismului. E un snobism al anilor 70. Atunci dădea bine să spui că nu ai, dar cum noi suntem uşor întârziaţi, am rămas blocaţi şi acum pe această idee. Snobismul ăsta venise din Franţa, nici măcar nu eram originali. Irina se întorsese de la Festivalul de Film de la Cannes cu o provizie serioasă de cafea, singurul lucru care m-a împiedi­cat să mă agăţ de vişinii din frumoasa sa grădină, comparabilă cu cea a unei ceainării.

 

Aş vrea să vă întreb care e povestea casei, dar dacă stau să mă gândesc, cred că aţi fi foarte fericită să locuiţi într-un cinematograf.

Ar fi foarte bine, dar casa mea e oare­cum ca un cinematograf, să ştii, pentru că stau foarte mult şi acasă. Casa a fost construită de străbunicul meu în 1939, acelaşi an în care se filmau „Pe aripile vântului şi „Vrăjitorul din Oz. E ceea ce se cheamă o vilă florentină, făcută de două arhitecte. E o casă pe care am avut noroc că nu ne-au naţionalizat-o. Marele noroc e că a crăpat Ceauşescu, pentru că şase luni mai târziu aici ar fi fost o parcare. Asta după ce ani de zile am stat într-un stres continuu, oricum. După ce s-a construit casa, ai mei nu au mai apucat să o mobileze. În timpul războiului, bunicii şi mama au plecat în refugiu la Orleşti, undeva pe lângă Râmnicu Vâlcea. A fost o casă care ne-a izolat de restul lumii, ceea ce pe alocuri a fost foarte bine. Avem pereţi groşi, sperăm noi fără microfoane, nu am fost curioasă să aflu dacă au fost. Şi e o casă cu grădină, ceea ce în Bucu-reşti e destul de rar, o grădină la care ţin foarte tare.

 

Şi de care vă ocupaţi în persoană?

Eu mă ocup de filme, de nimic altceva, nici nu aş fi în stare să mă ocup de aşa ceva. Nu am ce se cheamă „mână verde, nimic din ce pun eu nu iese. În schimb, mă bucur că am fragi în grădină, zmeură, doi aluni sădiţi în ziua în care m-am născut eu.

 

Mergând în atâtea călătorii de-a lungul timpului, ce obiecte de suflet aţi adus acasă?

E un obicei instaurat de mama, să se aducă în casă câte un obiect din fiecare ţară. Ideea în sine de a aduce ceva în casă şi de a aduce ceva priete­nilor e frumoasă. E foarte nostim când ştiu că trebuie să iau 30 de obiecte. De obicei, iau vaze de flori, calendare cinematografice, tablouri foarte mici. Oricum, am impresia că am prea multe obiecte în casă, aşa că din când în când îmi propun să le triez, dar nu reuşesc niciodată.

 

Interviu de OANA POPOIAG

Foto DRAGOȘ BORCĂNEA

 

Citeşte interviul integral în revista VIVA!, pe piaţă de la 1 iulie

Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista VIVA!
Revista VIVA!
Newsletter