A debutat în "Veronica" la 4 ani. La 52 de ani, Manuela Hărăbor spune totul despre filmul care i-a schimbat viața, încă din copilărie: "Nu am luat rolul principal din cauza încăpățânării mele!"

Publicat pe de Oana Pantazi

Ochii albaștri, aproape hipnotici, ai Manuelei Hărăbor sunt greu de ignorat. Și de uitat. La fel și frumusețea ei, despre care spune că i-a folosit, dar i-a și dăunat în carieră… În 48 de ani de actorie, a jucat zeci de roluri, însă cu siguranță cel mai dificil, dar și cel mai frumos este rolul pe care i l-a rezervat divinitatea, cel al propriei vieți, despre care actrița povestește cu o sinceritate emoționantă, cu dragoste și recunoștință.

Manuela, interviul acesta va apărea chiar de ziua ta. Împlinești 52 de ani și mi-am permis să dezvălui asta deoarece, oricât de clișeistică ar părea sintagma „vârsta e doar un număr, în cazul tău se confirmă. Care e secretul tău?

Nu știu. Mă ține bunul Dumnezeu. Nu am intrat niciodată în panică din cauza trecerii anilor. Și m-am bucurat și am mulțumit pentru fiecare nouă zi dăruită. Cred că tinerețea e în strânsă legătură cu sufletul, care nu îmbătrânește niciodată, doar se înțelepțește cu fiecare an pe care îl prinzi în cununa vieții. Și dacă spiritul ți-e tânăr și nu te încrâncenezi pentru ceva ce ține de normalitate, asta se vede și în exterior.

Deși arăți ca la 30 de ani, paradoxal, ai jucat în primul tău film acum 48 de ani! Ce amintiri te leagă de „Veronica și cum ți-a marcat existența faptul că ai pătruns în lumea cinematografiei la 4 ani?

Aveam mai puțin de trei ani când tatăl meu m-a luat cu el într-o vizită. La o doamnă frumoasă, blondă, cu ochi albaștri, despre care mi-a spus că face filme cu copii. Am plăcut-o din prima clipă de când am văzut-o, așa că de abia așteptam duminicile să mergem la ea. Dansam împreună, cântam, spuneam poezii și tot timpul avea ceva bun să îmi dea. Nu știu de ce, dar mirosul de portocale, până în ziua de azi, îmi aduce aminte de ea. Elisabeta Bostan avea să devină călăuzitoarea mea, cea care m-a învățat primii pași în ceea ce urma să devină profesia mea.

Îmi aduc aminte de prima probă de filmare pentru „Veronica. Multe fetițe și băieți îmbrăcați cu uniforme de grădiniță, fiecare dintre ei însoțiți de mămici, tătici sau bunici, își așteptau rândul să intre în camera în care strălucea un reflector și se auzea un motoraș ca un tors de pisică. Eu nu mergeam la grădiniță, așa că, atunci când m-au îmbrăcat în costumul pepit cu șorțuleț roz și când m-au așezat pe un scăunel la o măsuță mică, am simțit că trăiesc un vis! Era așa de frumos totul și nu voiam să se mai termine niciodată. Doamna Zizi mi-a dat o traistă legată fedeleș în care zdrăngănea ceva. Tot ce trebuia să fac era să desfac legăturile și obiectul-surpriză din traistă putea fi al meu!

Am încercat din răsputeri, nu reușeam nicicum. Nici nu mai eram atentă la motorașul care se auzea, trebuia neapărat să dezleg traista. După un timp, am auzit „Stop! și doamna mi-a spus că s-a terminat și că trebuie să plec, că vor veni și alți copii să facă același lucru. Am crezut că mor, am refuzat să plec, știam că, dacă voi mai sta puțin, voi reuși în cele din urmă să deschid traista și să văd ce era înăuntru. M-au rugat în fel și chip, a intrat tata, spunându-mi că ne vom întoarce mâine, eu nu și nu, până când m-au luat de-o aripă și am ieșit din cameră plângând.

„Motivul pentru care nu m-a distribuit în rolul principal a fost încăpățânarea mea teribilă”

Ani mai târziu, doamna Zizi mi-a mărturisit că motivul pentru care nu m-a distribuit în rolul principal a fost încăpățânarea mea teribilă, că i-a fost teamă că, într-o zi, m-aș putea supăra și i-aș putea spune că eu nu mai vreau să filmez și că plec acasă. Lucru dovedit de două ori, ceva mai târziu, în timpul filmărilor. Prima dată la secvența de început, în dormitorul căminului, când ne cânta Smaranda și intra doamna educatoare. Stăteam în pat cu Veronica și cu o altă fetiță și, la un moment dat, s-a deschis ușa și cineva din echipă a aruncat o rață care s-a zburătăcit direct spre mine. Am tras așa o sperietură, că m-am dus la tata și i-am spus că eu vreau acasă.

A doua oară, filmam cu câțiva copii și cu Margareta Pâslaru. Trebuia să cântăm și eu nu prea țineam ritmul, fiind și cea mai mică dintre ei, și îi încurcam pe toți. Am fost dată afară. Ce rușine am simțit numai eu știu. Am început să plâng în hohote și am jurat că plec de acolo și că nu mă mai întorc niciodată. Au trebuit multe rugăminți, multe îmbrățișări și promisiuni din partea lui Zizi să mă convingă să mă întorc pe platou. Și acum țin minte: „Noi ne certăm, noi ne-mpăcăm, că ne iubim!, zicea.

Adevărul e că ne iubea pe toți tare mult, ne numea boșimani, și tot ce ne punea să facem, făcea la început cu noi împreună. Zizi juca toate personajele, fiecare replică, fiecare mișcare, fiecare dans. Totul părea o joacă de copii.

În copilărie cum ai fost? Fetița dulce și blândă, cu ochi de peruzea, mai făceași trăsnăi?

Îmi aduc aminte de premiera filmului de la Cinematograful „Patria. Aveam patru ani și atunci țin minte cum șarpele mândriei și-a făcut loc în suflețelul meu de copil inocent. L-am simțit aproape fizic, din stomac, urcând spre inimă, încălzindu-mi toate mădularele. Cu toate că, pe tot parcursul filmărilor, nu eram decât un alt copil dintre cei peste patruzeci și nu prea mi s-a „căutat în coarne, atunci a fost un episod pe care mi-l aduc aminte perfect.

„Pentru prima oară în viață m-am simțit mai altfel decât alții”

În timp ce înaintam spre scenă, după vizionarea filmului, în aplauzele spectatorilor, privirea mi-a căzut pe o fetiță din cartier cu care mă jucasem cu ozi înainte. Nu știam cum o cheamă, o știam doar din vedere, pentru că în anii copilăriei mele a fost acea explozie demografică și erau zeci de copii în fața fiecărui bloc. Și ea mă recunoscuse, a căscat ochii atât de mari și m-a privit cu atâtaadmirație, că atunci, pentru prima oară în viață, m-am simțit mai altfel decât alții.

Cât de ușor se schimbă un copil, aproape din nebăgare de seamă. Norocul meu afost că părinții mei au fost oameni cu scaun la cap și niciodată nu mi-au dat preamultă apă la moară. Și că eram un copil tare emotiv și destul de retras. Dar ce vreau să vă spun e că a fost tare greu să gestionez toate sentimentele noi care se nășteau atunci în mine. Cu toate că în familie nu prea se bătea monedă pe faptul că apărusem într-un film și nu curgea cu laude, toți ceilalți din jurul meu mă lăudau și îmi spuneau cât sunt de frumoasă.

„Ispite sunt la tot pasul, încă de la primii pași în viață”

Copilul cât e mic e ca un burete, absoarbe tot, și bune, și rele, și se modelează conform celor din jurul lui. Nu doar părinții își pun amprenta asupra personalității viitorului adult, ci toți cei cu care intră în contact, dar părinții sunt cei care îl pot apăra pe copil, punându-i proptele, asemenea unui vlăstar abia plantat. Dar odată ce prinde rădăcini, fiecare e pe cont propriu. Ispite sunt la tot pasul, încă de la primii pași în viață.

E important ca părintele să te învețe de mic că nimeni nu e buricul Pământului și că buricul Pământului are și el un buric, care e mai important decât buricul Pământului, și tot așa. Pe mine m-au învățat, dar cât de mult mi-am asumat eu lecția asta? Că viața mi-a dovedit contrariul. După „Veronica, au urmat alte filme. Când am intrat în clasa întâi, eram vedeta școlii. Eram scutită câte o lună de la școală, pentru că filmam. Când amplecat la Moscova, a fost aproape un eveniment, toți copiii mă invidiau. Dar acasă, părinții mei au avut grijă tot timpul să-mi arate care îmi e locul, că nu sunt cu nimic mai cu moț decât alți copii.

„Nu mi s-au făcut toate poftele”

Și acum îmi răsună în cap vorbele mamei spunându-le prietenilor veniți în vizită să nu mă mai laude întruna, că îmi cresc coarne și sparg tavanul. Și mai era ceva. Cât eram eu de artistă, când venea vorba despre școală și despre învățătură, mama era intransigentă. Recunosc că mi-a și plăcut să învăț, nu cred că erau materii care să nu-mi placă, dar nu eram o tocilară. Azi îi sunt recunoscătoare că m-a învățat să scriu cu o caligrafie frumoasă, după, numai eu știu, câte pagini rupte din caiet. Sau că m-a îndemnat să învăț din toate pentru a-mi forma o cultură generală. Dar nu am trăit niciun fel de drame, nu m-am simțit frustrată și nici nu am dezvoltat niciun fel de traume despre care vorbesc azi specialiștii în ale „parentingului.

Eram un copil normal, crescută cu dragoste și responsabilitate de niște părinți normali așa cum au știut ei mai bine. Chiar dacă mai primeam din când în când o palmă la fund. Nu mi s-au făcut toate poftele, dar nici nu am avut niciun fel de crize de tantrum. Am fost încăpățânată de când m-am născut, nu o să-mi blamez părinții pentru asta. Ei au încercat să-mi domolească, poate, încăpățânarea și să o canalizeze spre ceva bun. Sunt părinții mei de vină că mândria s-a strecurat în mine de mic copil? Nu.

Țin minte că tata îmi spunea: „Aigrijă doar, capul face, capul trage!. Ăsta cred că a fost cel mai important lucru pe care m-au învățat. Să fiu responsabilă pentru faptele mele. Căci, indiferent cât vrei să-ți protejezi copilul, dacă el are o personalitate puternică, până nu se dă cu capul de caldarâm, nu învață. Poți doar să fii acolo și să încerci să atenuezi căderea sau să oblojești rănile. Cu mine așa s-a întâmplat. Am ales calea cea grea, până nu am fost doborâtă cu totul la pământ, nu m-am învățat minte.

Puteți citi interviul integral în numărul de aprilie al revistei VIVA!

Foto: Adrian Cuba, Bogdan Catargiu, arhiva personală

A debutat în "Veronica" la 4 ani. La 52 de ani, Manuela Hărăbor spune totul despre filmul care i-a schimbat viața, încă din copilărie: "Nu am luat rolul principal din cauza încăpățânării mele!"A debutat în "Veronica" la 4 ani. La 52 de ani, Manuela Hărăbor spune totul despre filmul care i-a schimbat viața, încă din copilărie: "Nu am luat rolul principal din cauza încăpățânării mele!"
 
Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista VIVA!
Revista VIVA!
Newsletter