Alexandra Stan - Şi muzica are un preţ

Publicat pe

Nu-mi place muzica de dans, nu dansez și nu merg în cluburi. De aceea, am avut oarece îndoieli în privința modului în care va decurge interviul cu Alexandra Stan. Surpriza a fost însă să descopăr în Alexandra un amestec de inocență și maturitate care m-a cucerit.

 

A existat un moment anume când ți-ai dat seama că vei avea o carie­ră în muzică?

Am știut asta de mică, dar am început să conștientizez mai mult în clipa când am făcut o piesă, am masterizat-o, am înregistrat-o la UCMR, apoi a ieșit pe net și o putea asculta oricine… Atunci am realizat că am pornit pe un drum și că lucrurile se întâmplă; ce-mi doream eu de mică începe să devină realitate.

 

Ai fost remarcată la Festivalul de la Mamaia.

Da. Atunci m-au văzut mai mulți pro­ducători, printre ei și Marcel Prodan și Andrei Nemirschi. Erau la început, mi-a plăcut de ei că păreau puși pe treabă ca și mine, și am semnat cu ei.

 

Pari să fii destul de relaxată în privința lui Marcel.

Ține de domeniul trecutului. Am depășit momentul, nu puteam rămâne blocată acolo forever.

 

După cearta cu Marcel ai plecat în SUA. De ce acolo?

Îi cunoscusem pe cei de la Fonogram Studios și pe Vlad Rădulescu, care e managerul și partenerul meu – ne-am creat împreună propriul label, Future Arts. Mi-am zis că nu am nevoie de un manager care să fie angajatul meu, nici eu nu vreau să fiu angajata cuiva, vreau să dezvolt împreună cu cineva o aface­re în domeniul acesta. Am și eu destu­lă experiență, vreau un om care să știe management, un om de încredere, care să aibă aceeași viziune ca și mine, care să vadă că pot face mai mult decât să am niște piese pe radio și atât. Și m-am gândit că, după episodul neplăcut pe care l-am avut, nu aș vrea să mai ajung să depind de o piesă ‒ dacă o am, bine, dacă nu, ce fac? M-am gândit să am și un plan B, în cazul în care, prin absurd, n-o să mai meargă cu muzica. Așa o să pot să lucrez tot în domeniul acesta, fiindcă la asta mă pricep, o să am alte proiecte, să lucrez pentru alți artiști, să-i impresariez… Cred că majoritatea artiștilor gândesc așa, fiindcă nu ai de unde să știi cum e viața. La un moment dat poate vrei o familie și nu mai vrei să stai non-stop pe scenă, dar cauți să ră­mâi cumva tot în domeniul acesta.

 

„Tata s-a îmbolnăvit de INIMĂ. L-au afectat oboseala, stresul și faptul că a văzut ce PRESIUNE era pe noi în CLUB…

 

Cât ai stat în SUA?

Prima dată am stat o lună. Scopul inițial a fost să mergem acolo și să compunem, așa, ca într-o tabără de creație. Am cunoscut mulți producători, unii chiar importanți, care lucraseră pentru Nicki Minaj, Chris Brown, Rihanna. Era exact opusul a ceea ce făceam eu înainte, fiindcă înainte stăteam numai în studio, cu un singur producător. Am făcut câte­va piese, apoi ne-am întors în România și am organizat încă un camp (tabără de creație), scopul fiind să am câteva piese pentru single și pentru album. De aceea albumul meu se numește „Unlocked, că are piese din toată lumea.

 

Eu am interpretat Unlocked în sensul de descătușat, gândindu-mă că e vorba de eliberarea de trecut; apoi am citit că ai cântat undeva o piesă de-a lui Cher, Strong Enough, și iar am făcut legătura cu trecutul care pare să te urmă­rească.

„Unlocked a fost o translatare a vieții mele profesionale și personale prin in­termediul muzicii. A trebuit să fac tre­cerea asta pentru că simțeam nevoia să povestesc tuturor ce mi se întâmplă. Și, ca să nu devin o persoană care se plânge non-stop, am pus totul în muzică. Pen­tru că, până la urmă, muzica chiar e o terapie. Ce încerc să spun prin albumul acesta este că astăzi nu-mi mai poate face nimeni rău pentru că eu sunt stăpână pe mine.

 

Te-ai ales cu ceva bun de pe urma etapei Marcel Prodan?

Din păcate, da. Nimeni nu-și dorește astfel de experiențe, dar trebuie să vezi partea bună a lucrurilor. În acea peri­oadă eram foarte demoralizată și mi se băga în cap că eu nu compun și trebuie doar să urc pe scenă să fac bani. Însă în SUA, când lucram pentru albumul „Unlocked, intra producătorul în stu­dio, asculta ce compuneam și era impre­sionat. Erau producători importanți și la început am crezut că vor să fie amabili, apoi am realizat că eu chiar fac bine ceea ce fac. Sigur, nu sunt perfectă, dar încerc mereu să fiu mai bună.

 

Cum te descurci cu criticile, că nu toată lumea te laudă? Te uiți, de exemplu, la ce se comentează pe YouTube?

Nu. Oricât de stăpân ai fi pe tine și ori­cât de puternic, dacă vezi zece oameni care vorbesc urât despre tine nu se poate să nu fii afectat. Până la urmă, fiecare are dreptul la părerea lui. Eu sunt feri­cită că am trei milioane de oameni care mă urmăresc pe Facebook, sunt fani reali, pe care i-am câștigat în timp.

 

Piesele tale se cheamă Cherry Pop, Lollipop, Vanilla &Choco-late. E mult desert aici. Care să fie mesajul?

Cred că e ceva ce mi se potrivește, e ceva copilăresc și feminin totodată, așa, mai spre Sailor Moon.

 

De unde și succesul tău în Japonia.

Cu siguranță. Piesa „Mr. Saxobeat a avut succes în Japonia la vreun an după ce devenise cunoscută în toată lumea. Iar coperta albumului lansat în Japonia avea o altă poză, am breton și mă uit în sus, am o față de copil, dar asta le-a plă­cut lor.

 

Cât de important este videoclipul pentru muzica ta?

E foarte important, pentru că îți dorești ca piesa pe care o cânți și mesajul pe care-l transmiți să fie reprezentate unu la unu. Însă, la noi, piața de regie de vi­deoclip e destul de restrânsă, sunt doar câțiva regizori foarte buni.

 

E multă senzualitate în videoclipuri. De la Madonna și JLo, până la Nicky Minaj, Rihanna și Beyonce. Eu unul mi-aș dori să văd cîntărețele vânzându-și altfel arta, mai decent.

Sunt de acord, doar că în momentul de față muzica pe care o facem noi, artiștii mainstream, se consumă foarte repede. Adică o piesă, dacă e bună, trăiește trei luni după ce intră pe radio. Deci trebuie să faci ceva ca să vinzi repede. Nu mai tratezi acest produs ca pe arta ta… Artă faci cât timp ești în studio, creezi, îți pui sentimentele în muzică sau la filmare. Dar apoi vine managementul, care nu mai are nici o legătură cu arta; ei iau produsul în care tu ți-ai pus toate sen­timentele și trebuie să-l ambaleze astfel încât să ajungă la toată lumea și să se vândă. Iar peste trei luni trebuie s-o ia de la capăt. E un business. Sunt mulți artiști care văd lucrurile altfel și preferă să nu fie în topuri, vor să facă artă și atât. Dar depinde de ce vrei să faci în viață. Sco­pul meu e să dăruiesc oamenilor cât mai multă iubire. Chiar cred că menirea mea pe pământ asta e, ți-o spun foarte sincer. Și sunt conștientă că, dacă e să ajung la cât mai mulți oameni, trebuie ca brandul Alexandra Stan să fie cât mai cunoscut.

 

Dar treci totuși printr-o etapă în care ajungi să fii obiectul dorinței erotice a milioane de bărbați din lumea asta. Mulți dintre ei japonezi.

Dar eu nu gândesc așa. Scopul meu nu e să fiu sexy, așa sunt eu, așa mă îmbrac, așa merg pe stradă, așa dansez… E ceva care vine natural și, dacă acest lucru vinde, cu atât mai bine.

 

 „Sunt mândră de cum arăt și îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu pentru că sunt FRUMOASĂ. Îmi place să fiu ADMIRATĂ, de ce să nu recunosc asta?

Te întreb toate lucrurile astea fiind­că vreau să înțeleg unde e sufletul tău în tot ceea ce trăiești și faci, nu caut cancanul. Ai plecat de undeva și ai ajuns foarte departe și e posi­bil să fii împăcată cu ceea ce ți se întâmplă sau să ai mici rețineri. Dacă le ai, vreau să mi le spui.

Ha, ha, rețineri? Ce fel de rețineri?

 

Poate ți se cere să faci ceva cu care nu ești de acord, de exemplu.

Nu. Dacă a fost ceva ce nu mi-a plăcut, am renunțat la cadrul respectiv sau la fo­tografia respectivă. Pe de altă parte, sunt mândră de cum arăt, sunt mândră de corpul meu și îi sunt recunoscătoare lui Dumnezeu că sunt frumoasă. Îmi place să fiu admirată, de ce să nu recunosc asta? Cred că ține și de vârstă, am 26 de ani și pot purta un tricou și o pereche de pantaloni mulați. Nu știu dacă o să mai pot face asta la 40 de ani, nu cred că o să mai cânt în body-uri în cluburi.

 

De ce nu? Madonna face asta la 60.

Da, dar sunt alte mize, e altceva. Ea a fost dintotdeauna un sex-simbol, a ieșit dezbrăcată pe stradă.

 

Ea provoacă. Și știe că sexul vinde. Toate lucrurile astea sunt în job description-ul meseriei de cântăreț.

Depinde ce vrei să fii. Dar totul a pornit de la faptul că ea era o tipă supersexy și fără inhibiții. Pe fundamentul acesta și-a construit cariera. Eu nu sunt așa. Scopul meu nu e să fiu un sex-simbol și peste 10 ani lumea să-și amintească de mine drept cea care a pozat în reviste pentru bărbați. Eu vreau să-mi clădesc o carieră pe ter­men lung. Nu am nevoie de o piesă care să prindă pe radio, să fac câteva concerte și pe urmă repetăm faza asta cât merge. Și când nu mai merge, mă mărit. Nu vreau să fac asta. Vreau să fiu un artist, să-mi creez o identitate, publicul să știe că am niște trăiri pe care vreau să le transmit prin muzică, să fiu sinceră… Și, peste 10 ani, când o să mă uit eu pe Wikipedia, să văd că am scos nu știu câte albume și fie­care album a reprezentat o perioadă din viața mea și să-mi amintesc de viața mea prin muzică. Oamenii să mă cunoască prin muzică, că de-aia sunt artist. Și pe lângă toate acestea există scopul meu pe această lume, faptul că sunt foarte conec­tată cu oamenii din toată lumea și am o responsabilitate față de ei – să-i fac fericiți, să le dăruiesc iubire. Pentru că, dacă mie Dumnezeu mi-a dat voce și posibilitatea de a ajunge la un număr atât de mare de oameni, înseamnă că eu sunt un model pentru ei. Am fani care-mi spun că eu sunt motivul pentru care ei trăiesc. N-aș putea dormi liniștită dacă aș ști că am influențat viața cuiva în mod negativ.

 

S-a schimbat în vreun fel percepția ta asupra relației cu bărbații după episodul Marcel Prodan?

În primul rând, nu mai sunt atât de interesată. Nu pot spune că mi-am pierdut complet încrederea în oameni, trebuie să crezi, dar fără să ai așteptări prea mari. Așa, nu riști să fii dezamăgit. În momentul în care am ieșit din acea situație mi-am dat seama că eu trebu­ie să-mi refac cariera, că muzica e cel mai important lucru din viața mea, că nu mai am 19 ani, ci 26, și de la lună la lună apar artiști mai tineri, frumoși și talentați. Nu stă nimeni să mă aștepte pe mine. Și cred că acum e momentul meu să trag tare, să muncesc. Poate pes­te câțiva ani mă voi gândi la o relație, la o familie. Vreau o familie pentru că și eu am o familie, mama și tata se iubesc și acum deși au trecut printr-o grămadă de episoade și au fost la un pas de divorț, dar până la urmă s-au împăcat. Ei sunt dovada că e posibil să te iubești și după 30 de ani de căsnicie.

 

Tatăl tău mergea cu tine la concer­te, din câte știu.

Da, avea 51-52 de ani când a început să meargă cu mine în concerte. Când m-a văzut acasă cu ochiul umflat, mi-a zis: „De azi înainte nu mai pleci nicăieri fără mine. L-am luat pe tata fiindcă știe patru limbi, știe cum să socializeze cu oamenii… Și e tata, simțeam nevoia să fie cineva apropiat cu mine. Tata mi-a fost manager vreo doi ani, pe urmă s-a îmbolnăvit de inimă. L-au afectat obo­seala, stresul și faptul că a văzut ce presi­une era pe noi în club, când trag toți de tine în toate părțile… El nu putea asista la toate acestea fără să se implice, mă vedea pe mine ca pe copilul lui și se con­suma. A făcut două preinfarcturi și un infarct. Noi, aici, suntem ca o familie… Se mai schimbă situația uneori, mai vin oameni, mai pleacă, dar te obișnuiești. La un moment dat înțelegi că singurul om care o să rămână ești tu. Maximum încă un om, dar nici omul acela nu va sta necondiționat lângă tine.

 

Dar până la urmă trebuie să apară unul care să stea necondiționat.

Normal… Dar deocamdată nu am ne­voie de complicații.

 

DORU IFTIME Foto IONUȚ COJOCARU

Stilist: RUXANDRA BUŞNEAG

Coafură: CLAUDIU ALEX SARGHE

Machiaj: DIANA IONESCU

Vestimentație: Pas du Tout

Accesorii: Obsidian și garderoba personală

 

Biografiile Vedetelor
Fii la curent cu tot ce se întâmplă cu vedetele tale favorite

Află totul despre vedetele din România, dar și despre celebritățile internaționale: biografii, carieră, filmografie, discografie si viață personală.

Revista Viva
Revista Viva