Antonia – Povestea unei zile

Publicat pe

Am petrecut o zi împreună cu Antonia. O zi agitată, începută la radio şi sfârşită în drum spre aeroport. O zi în care a vorbit, a plâns, a râs, a cântat, a glumit şi a fugit de paparazzi. Nu e uşor să fii Antonia, dar e atât de frumos! Şi frumoasă!

Iată povestea unei zile în care am trăit culisele unei vedete a cărei viaţă se derulează în viteză sub privirile a milioane de fani.

 

 

7.30.Ceasul sună sălbatic, poluând ca­mera cu acea alar-mă care trezeşte pe oricine de oriunde şi în orice stare ar fi. Mă gândesc a mia oară că trebuie să o schimb sau s-o arunc.

Mă pregătesc de plecare. Am o zi de petrecut cu Antonia, lucru pentru care sigur o grămadă de oameni m-ar invi­dia. Şi au şi de ce. E atât de frumoasă, încât mi se pare adevărată vorba aia care zice că pe oamenii frumoşi şi Dumnezeu îi iartă mai uşor…

Astăzi am program. Un program de ar­tistă. Ocupată, urmărită de paparazzi, dorită în programe de radio şi tv…

De aceea mă şi grăbesc: am întâlnire cu artista şi cu echipa ei la ora 9 la Ra­dio Zu, unde Antonia va cânta live, în matinalul lui Buzdu şi Morar, alături de Holograf piesa pe care ei au lansa-t-o de curând, „Întoarce-te acasă.

 

Am ajuns la radio. Intru şi-i găsesc pe cei de la Holograf aşteptând relaxaţi, bându-şi cafeaua şi citind ziarele. După un pic de politică şi-o aromă de bârfă inofensivă, trupa e chemată în studio. Apare la fix şi Antonia, ne­permis de proaspătă pentru ora aceea, veselă, gata de cântat, pusă pe glume. Mă vede, vine şi mă întreabă ce fac, îmi spune râzând că are febră musculară după şedinţa foto de ieri, unde am cam chinuit-o, dar e fericită că a ieşit aşa de bine. O privesc, recu­nosc cu simpatie, pentru că are un aer de copilă, de fată fericită. Aveam să aflu mai târziu că fericirea ei este deseori disimulată.

 

 

Antonia are o siguranţă, un fel de a fi care trădează că se simte bine cu ea, că se place îndeajuns încât să se mişte confortabil în faţa camerelor, în faţa publicului, pe scenă.

 

 

În studio se naşte o atmosferă de party, chiar şi la ora aceea matinală. Antonia şi Dan Bittman stau pe scau­ne în faţa celor doi realizatori care îi întreabă de toate, care râd împreună cu ei, care cântă cu ei. Are loc şi re­prezentaţia live, Antonia îi face să râdă, cântecul e frumos, toată lumea se simte bine. Plecăm zâmbind, eu mă simt tânără din nou, chiar plină de viaţă. Nu mă ţine mult. Afară sunt trasă de mână de Anamaria Hâncu, PR Managerul artistei, care îmi spune grăbită, „vino mai repede, să intrăm în maşină. Paparazzi sunt afară, să ne grăbim. Mi se pare exagerată reacţia, dar ies totuşi repede. Prea târziu. O echipă e afară, o cameră de filmat, un microfon. Nu-mi prea dau seama de unde sunt şi ce vor, încerc să trec prin spatele cameramanului. El nu mă vede, îşi urmează drumul, mă loveşte în treacăt, eu mă strecor, ajung la maşină şi intru lângă Antonia. Viteza cu care plecăm anulează senzaţia de bine pe care o aveam. În maşină sun­tem patru: Antonia, eu, Anamaria şi Alexandra, care conduce. Tăcem. Nu prea ştiu ce să zic, doar o întreb pe Antonia dacă e ok şi… ce s-a întâmplat mai exact. Se uită în ochii mei şi îmi spune că, de ceva vreme se simte hărţuită, că de când cu divorţul nu prea mai are linişte, că e întrebată mereu de Maya, fetiţa ei de 3 ani, de Vincen­zo, fostul ei soţ, de relaţia cu el, cu familia şi că asta o agasează, o oboseşte. Că a ales la un moment dat să răspundă la toate astea, dar că i-au fost răstălmăcite cuvintele, că acum nu mai vrea să spună nimic şi că, de fapt, pe cine şi de ce ar interesa ce relaţie are ea cu Maya?

Nu ştiu ce să-i răspund, îi spun doar că eu cred că este un subiect fierbinte pentru unii, că viaţa ei privată se pare că are importanţă, că nu e prima care trăieşte asta şi că, după opinia mea, nu va trece aşa uşor. Mă priveşte din nou, de data asta cu un aer trist şi trebuie să recunosc că, of, îi stă bine şi aşa. E frumoasă. O privesc cu aten-ţie şi nu-i găsesc cusur.

 

Mergem să luăm micul dejun. Ne aşezăm la masă într-un restaurant elegant. Nu e nimeni la ora aceea. În faţă parchează o maşină cu geamuri fumurii. Eu încep o discuţie însă ob­serv că Antonia nu mă ascultă: „Uite, zice, geamuri fumurii… Cine o fi? Poate au venit după noi.

Mă uit şi eu şi, deşi nu sunt vizată, mi se transmite un sentiment de nelinişte. „Nu e nimeni, zic, încercând să o liniştesc.

„Uite vezi? Nu e normal să trăiesc aşa, nu crezi? Îmi doresc şi eu, ca orice om, ca şi tine, să am intimitate, sau măcar să mi se respecte… Adică nu intra cu bocancii în viaţa mea. Că nu e nimeni perfect ca să ştie cum trebuie să trăiesc!

„Ce face Maya?, o întreb, ca să o destind. Scoate telefonul. Îmi arată poze, filmuleţe… Mi-o arată pe Maya de când era mică şi de acum, îmi arată rochiţele ei sau cum se joacă. La un moment dat, văd un scurt film în care Maya se află pe balconaşul casei din Italia. Îi zăreşte pe copiii vecinilor şi, deodată, din senin, ţipă la ei: „nu vă iubesc pe voi, eu o iu­besc pe mami, auziţi, pe mami. Se întoarce către mama ei care filma şi o ia în braţe brusc, puternic, plân-gând în hohote.

Ridic ochii din telefon şi o văd pe Antonia plângând. Plânge încet, fără să se ascundă. Îmi vine să o iau în braţe, pentru că, la rândul ei, pare un copil. Un copil depăşit de meca­nismele vieţii sale.

Ne bem cafeaua şi plecăm în tăcere.

 

Anamaria mă anunţă că vom merge la biroul lor. E vorba despre Global Records, firma care o reprezintă pe Inna, dar şi pe Antonia. E o casă plăcută unde întâlnesc oameni tineri, frumoşi, plini de viaţă, ataşaţi orga­nic de computerul din faţa lor. Scriu mailuri, strategii, construiesc bran­duri. Ne aşezăm, ne relaxăm. Anto­nia desface toate plicurile pe care le-a primit. Multe sunt scrisori de la fani, cu fotografii şi mici cadouri: poze înrămate cu Maya pe care le iau de pe internet, desene… Antonia le primeşte pe toate, le citeşte, la unele se amuză… Îmi spune că primeşte mereu semne de la fani şi că le este recunoscătoare. Dispare pentru câteva minute să se aranjeze. Urma să plecăm la Prima TV tot cu Holo­graf, pentru a-şi promova din nou piesa, de data asta la Cronica Cârcotaşilor.

 

Ne aruncăm din nou în maşină şi alergăm spre Prima. O simt mai rela­xată, mai veselă, se deschide şi îmi povesteşte despre naştere, despre fricile ei, despre cum s-a simţit. Ine-vitabil ajunge la subiectul ei prefe-rat: Maya. Îmi spune că atunci când a ţinut-o în braţe a avut senzaţia că se luminează cerul şi că orice mamă simte asta, nu-i aşa? Oricum, a născut în Italia pentru că i-au plăcut nu numai condiţiile, le putea găsi şi aici, dar a cunoscut un doctor minu­nea-lui-Dumnezeu – foarte cald, atent, priceput. Nu era italian, dar s-a înţeles imediat cu el şi asta a contat foarte mult. Am întrebat-o despre perioada liceu­lui făcut în Las Vegas şi despre prie­tenii ei de acolo. Mi-a răspuns că pri­etena ei cea mai bună este acolo, dar nu se mai pot vedea… sau nu aşa uşor cum se întâmpla altădată şi că, une­ori, îi este dor să meargă prin oraşul unde a copilărit, să se mai plimbe pe străzi, să revadă locurile dragi. „Chiar şi Las Vegas poate avea astfel de locuri, zâmbeşte ea.

„Cum e celebritatea? „Grea şi fru­moasă, îmi răspunde. Dar acum ea se datorează situaţiei personale în care se află, asta nu-i place. Prefera să fie mai puţin celebră, dar mai liniştită…

 

 

Se simte mai bine acasă, nu prea iese, preferând serile petrecute cu prietenii pe care îi invită la ea. Este dependentă de telefon, fiind permanent conectată cu fanii ei.

 

Ajungem la Prima. Îi revăd pe băieţii de la Holograf, asist la momentul lor din Cronica Cârcotaşilor. E drept că înainte, cât Antonia se afla la machiaj, am stat puţin cu Mişu Găinuşă, plângându-ne de vremi şi vremuri, de situaţia presei, de criza care nu se mai termină. Apoi vorbim despre copii şi râdem la textele pe care le repetă împreună cu echipa Cronicii. Pare la fel ca întotdeauna, numai noi ne simţim un pic mai… vechi… Dar apare Antonia şi asta ne remontează. Se cântă, se râde, Dan Bittman e simpatic ca de obicei…

 

Ziua se termină cu Antonia fugind la aeroport. Avea concert în aceeaşi seară la Chişinău. Ne luăm rămas bun, privind în urma ei pe când fugea la maşină.

 

Face parte dintr-o altă generaţie, e clar: una care acţionează repede, care pare că nu are timp. O generaţie care se simte mai sigură pe ea, care poate nu ştie la fel de multe ca alţii, dar care a ales să trăiască şi care e hotărâtă să ia de la viaţă cât se poate de mult. Nu se gândeşte la ziua de mâine cu grijă, ci cu speranţă, cu forţa pe care numai tinereţea o justi­fică. Tinereţea şi un mod nou de a gândi. Mai practic, mai motivat, mai asumat.

 

CRISTINA STĂNCIULESCU Foto MARIUS BĂRĂGAN

 

Stilist: SILVIA CRISTESCU

Machiaj: ANDRA MANEA

Coafură: SORIN STRATULAT (Beauty District)Vestimentaţie: Andra Andreescu, Emporio Armani, PNK, H&M

Accesorii: Andresco Jewellery, Malvensky

 

 

 

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe viva.ro