Horia Brenciu, interviu EXCLUSIV: „Eşecurile sunt învăţămintele mele”

A cunoscut celebritatea la televizor, dar a cultivat-o și a crescut-o pe scenă. Este pozitiv, plin de vervă, amuzant și spontan. Viața nu l-a alintat mereu, așa că acum profită de tot ce primește frumos de la public și de la familia lui numeroasă.

Pentru numărul din decembrie al revistei VIVA!, Horia Brenciu vorbește despre gustul succesului și momentele de deznădejde, despre bucuria din fiecare seară când trece pragul casei și despre visul artistic neîmplinit până acum.

Înainte de a fi cunoscut pe scenă, deși cânți de pe la 18 ani, românii te-au iubit de la Robingo. Cum ai ajuns să prezinți emisiunea de succes de acum 25 de ani?

Destinul mi-a zâmbit, efectiv. Adelina Șuvagău m-a văzut la Galele Studențești de la Costinești și m-a invitat la o emisie despre seducție… Am câștigat-o, nici acum nu știu cum, iar, după aceea, cei de la TVR m-au întrebat dacă nu vreau să particip la o preselecție, la București. Am fost un om norocos. Eram un tip ceva mai suplu, cu plete blonde și mereu zâmbitor. La Brașov, cântam cu trupa mea, în special în cercuri studențești, cum ar fi la Rectorat, pe la baluri de boboci. Culmea, făceam și prezentări în cadrul acelorași evenimente… Nu credeam că voi ajunge cunoscut. Familia mea, prietenii mei, cunoștințele pe care le aveam în Brașov erau tot universul meu. Așadar, în 93 am venit în București pentru o preselecție și, după 25 de ani, povestea continuă, iar între timp am dobândit o facultate, patru copii, o nevastă și patru pisici.

Ți-a definit acest început traseul în televiziune? Cu ce învățăminte ai rămas de aici?

În perioada 1993-2000, în TVR mi-am băgat nasul peste tot unde „mirosea a televiziune, în toate studiourile și spațiile de acolo. A fost, practic, a doua serie de cei 7 ani „de acasă, pe care am aprofundat-o. Am trecut, pe rând, prin toate meseriile. Am fost reporter, redactor, prezentator, voice over, producător, sunetist, editor și ilustrator muzical. Mă furișam în studiourile mari și îi priveam pe cei mai mari actori pe care i-a avut România vreodată. Intram în celebrele studiouri de pictură, acolo unde se făceau scenografiile, iar în enorma cabină de costume, priveam cu evlavie toate costumele pregătite pentru celebrele producții, în special cele de teatru TV. N-am să uit niciodată un Shakespeare filmat cu Mircea Albulescu, într-unul dintre studiourile TVR. Imperial. Tot colaborând cu redacțiile de cultură, pentru lectură de voce, l-am cunoscut și pe Silviu Stănculescu. Toți monștrii sacri pe care îi văzusem pe sticlă erau acum în fața mea. Puteam să-i salut sau chiar, mai bine, să schimb două vorbe cu ei ori, ideal, să leg și prietenii. Cel puțin, așa a fost cu Florin Piersic, un om de la care am învățat chiar din prima noastră întâlnire.

Cum ai descrie cei 25 de ani de carieră? Care sunt momentele care te-au marcat de-a lungul acestei perioade?

Au fost momente când mă simțeam stăpânul lumii și altele când, dacă mă suna cineva la telefon, era un miracol. Am cunoscut și bucuria oamenilor, dar și uitarea lor. Lipsa de pe post și, în general, depărtarea de telespectatori duce, în ultimă instanță, la uitare. Pe atunci, nu aveam niciun concert, așadar singurele ocazii în care mă înfățișam în fața unui public erau pe sticlă. În zilele noastre, dar și atunci, prezența unui artist pe ecran este benefică pentru activitatea sa și pentru menținerea relației cu fanii lui, din orice punct de vedere ai privi lucrul ăsta.

Ai ales, totuși, scena ca primă mare dragoste și ai electrizat pub licul cântând piese deja consacrate. Vervata, buna dispoziție, a lături de vocea caldă, pătrunzătoare, au făcut diferența și ți-au construit un public frumos. Nu ți-a fost teamă atunci, la începuturi, că te-ar putea critica sau acuza că mizezi prea mult pe coveruri?

Am intrat fără rezerve în muzică. Nici nu mă gândeam că o să mă ducă undeva drumul ăsta. Practic, am îmbinat plăcutul cu utilul. Mi-a fost foarte greu să mă impun pentru simplul fapt că, de peste 10 ani, obișnuisem publicul cu prezentatorul Brenciu și aproape deloc cu cântărețul. Îmi aduc aminte că, în primii ani de cântări, eram criticat pentru coverurile pe care le cântam. Ăsta a fost și unul dintre motivele pentru care, în 2008, am decis să scot primul meu album original, „35. În producția acestui CD și în clipurile primelor două piese, „Lucruri simple și „Septembrie luni, am investit toți banii pe care-i agonisisem până atunci.

Cum ți-ai stabilit prioritățile în viață, care este ordinea lor și de ce?

Prioritățile mele sunt prezentul și viitorul… Prezentul e greu, sinuos, periculos, pe alocuri, dar, în același timp, plin de provocări. Adevăratul potențial al unui om se vede în clipe nefericite. Dacă am ideea potrivită, care, poate, suscită atenția publicului, proiectul meu are șanse să fie vândut și viitorul poate suna încântător. Câteodată, mă gândesc ce aș fi devenit dacă m-aș fi născut în altă țară. Cu toții ne imaginăm staruri în America, dar există și posibilitatea ca locul nostru natal să fi fost în mijlocul junglei. Credința mea este că, oriunde m-aș fi născut și orice trai aș fi avut, m-aș fi îndreptat tot spre muzică. România nu e un loc tocmai facil când e vorba de industria muzicală. Știu multe dintre stelele anilor 70 sau 80, cântăreți, actori sau muzicieni, care au sfârșit în sărăcie, uitați. Și, din păcate, articolele elogioase de pe prima pagină, care însoțesc decesul lor, nu-i mai pot încălzi cu nimic.

X Factor este o experiență complexă, inclusiv grație poveștilor de viață copleșitoare a le unora dintre concurenți. Care te-a impresionat cel mai mult?

Ți-a rămas vreo poveste atât de a proa pe de suflet, încât să simți nevoia să o urmărești mai departe, dincolo de X Factor? Cred că mai mult decât poveștile de la X Factor sau de la celelalte emisiuni, la care am participat, îmi rămân în suflet oamenii pe care i-am cunoscut. Dovadă e și faptul că îi iau cu mine prin concerte sau turnee, cum este și cel actual. Îi iau și acasă, câteodată… (râde)

Ai familie frumoasă și numeroasă. Cum e viața voastră, în liniștea și confortul casei voastre?

Viața alături de copiii mei și alături de soția mea este tot ce mi-am dorit. Îmi place să fiu responsabil, iar ceea ce am primit este chiar responsabilitatea întruchipată. (râde) Zilnic beneficiez de râsete, îmbrățișări, urlete, plânsete, alergări prin casă, pisici, diverse observații făcute copiilor, pe diverse tonuri, și iar îmbrățișări… Niciodată nu mă plictisesc. Deja mă gândesc cu groază când o să crească mari și o să îmi spună că vor să plece în lumea largă…

Cât timp petreci cu copiii tăi și care sunt jocurile de grup care vă aduc cea mai mare veselie?

Andreea, fata mea cea mare, lucrează de ceva timp cu mine, astfel încât, „jocurile mele sunt și ale ei. Maria are un țel: actoria. Cei mici se hârjonesc reciproc și, în fiecare seară, vor ca tata să le facă duș, pentru că le cântă când îi spală… Mă supun, ce să fac…

Toma, băiețelul vostru, e cel care a „spart echilibrul feminin din familia voastră. Cum a fost pentru voi, ca familie, lupta pentru adopția lui, în cei trei ani cât a durat toată procedura?

Nu știu dacă a fost neapărat luptă… Cred că, în general, sistemul de adopție este cel care pune la încercare nivelul de hotărâre al fiecărui părinte care vrea să facă acest pas. Dacă iubești un pui de om, nicio hârțogăraie de pe lumea asta nu te va face să renunți.

Copilăria ta cum a fost? Cu ce ai compensat lipsa mamei, pe care ai pierdut-o la 11 ani?

Am preluat automat câteva dintre responsabilitățile pe care le avea mama. Așa cum și tata, în perioada aceea, a început să gătească, deși nu avea deloc experiență în privința asta. Eram trei bărbați care s-au maturizat înainte de vreme.

Ai multe turnee care te solicită foarte mult. Reușești să păstrezi un stil de viață sănătos? Ai simțit că oboseala te doboară?

Am învățat să trebuie să-ți respecți corpul. Pentru fiecare spectacol, de orice factură ar fi el, chiar dacă sunt invitat să prezint sau să cânt, evenimentul începe încă din dimineața zilei respective!Tot psihicul meu este conectat la ceea ce urmează să fac, înainte de a ajunge acolo.

Ce gust are succesul?

Incert… Dacă am învățat ceva în acești ani este că succesul e ca nisipul. Se scurge extrem de repede printre degete, dacă nu știi cum să-l ții. Și în permanență trebuie să-l întreții.

Ai simțit vreodată ceva similar eșecului? Când s-a întâmplat?

Eșecurile sunt învățămintele mele. Greșelile sunt cele mai bune pilde. Cineva zicea că portofelul gol sau un stomac care chiorăie pot fi cei mai buni profesori ai tăi… E un adevăr mare și aici.

Ce i-ai pregătit pub licului tău pentru spectacolele de Crăciun?

Am pregătit o sărbătoare de 25 ani! Vreau să ofer publicului meu un spectacol pe care să-l țină minte 25 ani de acum încolo. Pentru prima dată, de când fac spectacol la Sala Palatului, tot playlist-ul nostru este original.

Cum va fi anul acesta Crăciunul acasă la voi?

Ca un tablou de familie… Iubesc ideea ca toți să fim acasă, împreună. Am imaginea asta în minte de la străbunii mei…

Ai făcut întotdeauna ce ți-a spus inima?

De cele mai multe ori, mi-am ascultat și inima, dar și instinctul. Când ești în mijlocul a mii de oameni și se întâmplă ceva neprevăzut, inima lasă loc instinctului… E bine să le ai pe toate pregătite, gata să acționeze pentru zâmbetul celor din jur.

Interviul îl puteţi găsi şi în numărul de decembrie al revistei VIVA!, disponibil la toate punctele de difuzare a presei.

Coperta VIVA! decembrie

Coperta VIVA! decembrie

 

 

 

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe viva.ro