Începuturile carierei Ilincăi Vandici. A împărțit pliante în București: ”Mi-am promis ca fotogafii să se bată pentru o poză bună la panou, cu mine”

Publicat pe
Ilinca Vandici

La 30 de ani, viața Ilincăi Vandici s-a schimbat radical! Fix în momentul în care, paradoxal, spusese adio clasicelor așteptări pe care le avem cu toții în pragul acestei vârste. Acum, din postura de femeie împlinită pe toate planurile, Ilinca a avut curaj să povestească despre cele mai vulnerabile momente din viața ei, cu maximă sinceritate.

Ilinca, ești foarte tânără, dar ai o carieră îndelungată. Cum îți amintești începuturile?

Vreo 12-13 ani de carieră, da. Știi ce e important? Că nu a trecut viața degeaba, că am făcut multe lucruri care au dovedit, în timp, că au avut o însemnătate. Mai mică sau mai mare, după caz. E bine că putem vorbi despre cei 12 ani care m-au ajutat să evoluez și m-au făcut personajul de astăzi. Uite, lucram la postul B1, aveam trei-patru luni de când apăream pe sticlă, eram o ilustră necunoscută, venită de la țară, în București, ca să-și încerce norocul… Da, recunosc, am avut o stea în frunte, am fost omul potrivit la momentul potrivit. Prietena mea Livia Dilă a primit invitație la un eveniment și m-am pozat și eu alături de ea. Am făcut o poză, două, trei, până mi-a zis un fotograf să mă dau la o parte, că vrea o poză cu Livia Dilă la panou. Atunci, mi-am propus și mi-am promis ca anul viitor fotogafii să se bată pentru o poză bună la panou, cu mine. S-a întâmplat cam în trei-patru ani. Acum 12 ani, presa nu era ce e azi, persoanele publice nu erau câte sunt azi. Atunci, erau doar câteva vedete care contau. Uite că am reușit și eu, mi-am îndeplinit scopul.

Ai fost ironică atunci când ai spus că ești o fată de la țară venită în București să-și încerce norocul?

Nu, nu, am venit de la țară, nu am fost ironică. Nu am copilărit în Oradea, așa cum au mulți impresia, acolo am făcut școala. Până atunci, am locuit la țară, într-o comună care se cheamă Măgești. Cu mare drag și mare onoare spun asta și sunt mândră de originile mele. Faptul că m-am născut la țară m-a ajutat să-mi păstrez rădăcinile, bunul-simț, verticalitatea, dar și o poziție normală, să spunem, față de lumina reflectoarelor și față de viața mea publică. Am avut o copilărie fericită, iar eu și sora mea am fost iubite de părinți, am avut de toate. Tata era primar și avea acces să iasă din țară și să ne aducă banane și ciocolată. Eram acolo, aproape de Ungaria. Am muncit foarte mult, în copilărie, m-am dezvoltat altfel și am trăit situații care m-au ajutat când am crescut. Am făcut și muncă fizică. Trăind la țară, am muncit în grădină, am plantat, am cules… Cartofi, porumb, tot ce înseamnă munci agricole. Toate acestea m-au învățat să mă organizez și să aflu că nimic nu pică din cer. Generația copiilor cu cheia de gât, știți? Eu am făcut parte din generația respectivă. Am mers singură cu autobuzul către școală, cu sora mea… Am făut școala la Aleșd, la 8-9 kilometri distanță de casă. Nu exista, pe vremea aceea, să ai șofer, care să te ia cu mașina, sau să te ducă părinții la școală. Totul m-a maturizat foarte repede. Am avut o copilărie plină. Am fost la dansuri sportive, dansuri de societate, balet, am și acum pasiunea aceasta pentru dans undeva în sufletul meu. Nu puteam participa decât dacă aveam note peste 8, deci a trebuit să și învăț bine.

Întorcându-ne la debutul tău profesional, tu te-ai angajat în televiziune în urma unui concurs de miss. Cum de s-a întâmplat asta?

Eram elevă la Liceul Pedagogic și a venit o echipă să împartă pliante pentru un concurs de miss. Eu nu voiam să particip, nu prea aveam încredere în mine în momentul respectiv… Dar, în cele din urmă, am ajuns la concurs, am câștigat și, ca urmare, am avut parte de un schimb de experiență cu o agenție de modele din București. Era în preajma Crăciunului, am venit aici cu autocarul, m-am îndrăgostit de oraș și am decis să mă mut aici. De îndată ce m-am întors acasă, i-am zis tatălui meu că vreau să mă stabilesc în București și să fiu actriță. El m-a susținut, dar mi-a spus că nu mă poate ajuta, că nu are conexiuni, însă eu mi-am asumat. Mama are o mătușă care m-a primit cu brațele deschise la ea în casă. Am locuit acolo timp de șase luni, am făcut transferul la liceu, toate formalitățile. M-am înscris la o agenție de modele de aici, dar să nu credeți că am avut joburi bune, la început. Am împărțit pliante pe la Unirii, la scările rulante… Apoi, m-am înscris la un concurs de miss, aici. La finalul concursului nu am câștigat niciun premiu, dar am câștigat un contract de colaborare la postul B1, partener al evenimentului. Am dat o probă, a fost groaznic. Aveam accent ardelenesc, vorbeam cu gura într-o parte… Dar m-am pus pe treabă, am învățat, am exersat, am luat lecții și, pe data de 6 decembrie, am și intrat pe post. Bineînțeles, după ce am mai dat încă o probă pe care am luat-o.

Ilinca, la scurt timp după ce te-ai mutat la București știu că ai avut parte de un necaz îngrozitor… Ți-ai pierdut tatăl. Cum ai reușit să gestionezi situația?

Nu am reușit să gestionez situația. Nu a venit ca o surpriză, tata era bolnav de cinci ani, dar, oricâți doctori îți spun că nu mai e cale de întors, tot speri… Aveam 21 de ani la momentul respectiv. M-am simțit responsabilă față de sora și de mama mea, care sunt mai emotive decât mine. Și eu sunt sensibilă, dar ele sunt și mai sensibile decât mine, astfel că a trebuit să duc această greutate pe umeri… Nu am știut să gestionez. Și, ca urmare a acestui lucru, am intrat într-o depresie cruntă, după patru-cinci luni. Încercând să fiu puternică pentru cei din jur, eu nu am trăit ceea ce trebuia să trăiesc atunci, pe moment. Am fost la psiholog, nu am nicio problemă să recunosc asta. Psihologul este un doctor al sufletului, ar trebui să fie precum dentistul. Sunt situații pe care nu le putem depăși singuri și avem nevoie de ajutor. Și, astfel, cu ajutorul psihologului, am deslușit abandonul pe care l-am simțit, teama față de viața mea de atunci înainte. Tata se ocupa de tot, până la momentul respectiv. Din momentul acela, am devenit singură pe lume. S-a dărâmat stâlpul care-mi oferea siguranță, în permanență. După ce am aflat, cu ajutorul psihologului, ce sentimente am trăit, am reușit să accept ceea ce s-a întâmplat. Am înțeles că trebuie să-mi iau viața în mâini. Eram deja în București și, cumva, tata m-a așteptat… E ziua care mi-a marcat viața. Era joi seara când m-a sunat mama că trebuie neapărat să vin acasă. A doua zi dimineață, am luat bilete de avion, m-am dus acasă, am stat de vorbă cu tata. I-am cumpărat ciorbă de văcuță, am vorbit, mama și sora mea au ieșit din salon, am rămas doar eu cu el. M-a strâns foarte tare de mână, s-a întors cu fața către perete și acela a fost momentul în care s-a dus… Și cumva simt că m-a așteptat să ajung acasă, să își ia rămas-bun de la mine și să-mi spună că îl voi face mândru de toate lucrurile pe care le voi realiza în viață… Acum sunt mult mai puternică și știu că el este mândru de mine. Din momenul acela, mereu m-am gândit la el, dacă el și-ar dori să fac un anumit lucru sau nu, dacă el ar fi mândru de mine sau nu. Simt că mă ghidează și că mă veghează în fiecare moment al vieții mele…

Ilinca, ai prezentat emisiunea FanArena, la Kanal D, cu Vladimir Drăghia. Și tot împreună ați jucat și într-un serial, acum câțiva ani. E adevărat că, la vremea respectivă, te-a curtat?

Ah, am stat unul lângă celălalt la premiera sezonului doi al acelui serial. Eram colegi, ne înțelegeam foarte bine. E normal să se nască speculații, și la Hollywood se întâmplă lucruri de genul acesta. Totul se vinde mai bine dacă există și un amantlâc, acolo… Uite, și la Exatlon am avut parte de o poveste de iubire, Iulian cu Ana Gonzales, din Mexic. E mult mai drăguț să împachetăm lucrurile așa, nu? Eu și Vladimir ne-am respectat și ne-am înțeles munca celuilalt, dar nu se pune problema unei relații. Toate lucrurile sunt menite să se întâmple cu un scop, la un anumit moment. Nici relațiile nu vin întâmplător.

Consideri că și relația cu soțul tău a venit la momentul potrivit?

Ooo, da! Andrei e o binecuvântare în viața mea. Andrei este un om așa cum speram să găsesc, dar nu credeam că o să găsesc. Îmi doream să am parte de un așa om. Având în vedere relațiile pe care le-am avut, nu mi-aș fi închipuit că îl voi și găsi. S-a întâmplat pe nepusă masă. Ne-am cunoscut, am zis să ieșim în oraș, dar nu credeam că, de aici, se va contura o poveste de dragoste. Nu-mi mai doream în momentul respectiv ceva în mod special pe plan sentimental. Până atunci, voiam familie, nuntă, de toate, și nu mi-a ieșit. Din diverse motive. Când l-am întâlnit pe Andrei, eram relaxată, ne-am cunoscut prin intermediul unor prieteni comuni. Pot spune că, din momentul împlinirii celor 30 de ani, viața mea s-a schimbat radical. Uite, în relația cu Andrei, a fost prima dată în existența mea când nu am mișcat un deget, că înainte m-am tot chinuit să meargă bine. El a preluat frâiele în totalitate. Ceea ce se întâmplă și acum, de altfel. Este bărbatul în casă și stâlpul familiei. Tocmai de aceea s-au întâmplat lucrurile repede și foarte ușor. Încă de la început, mi-a zis: „Tu o să fii soția mea și o să avem copii frumoși împreună. Eu i-am replicat: „Bine, lasă că am mai auzit eu de-astea.

La cât timp după ce v-ați cunoscut ai simțit că ești îndrăgostită de el?

Ooo, o săptămână! Eu nu sunt genul de om cu capul în nori, sunt cerebrală, în general, dar mi-a plăcut foarte tare de el. Nu am jucat roluri, că mă las greu, că vreau sau nu vreau, nu am ieșit la cafele încercând să ne impresionăm reciproc. Informațiile din exterior, respectiv de la prietenii comuni, erau bune, că este un om extraordinar, și asta a contat foarte mult. Am simțit că m-am îndrăgostit cu adevărat când am văzut că e primul bărbat din viața mea care face lucruri și nu doar spune vorbe. După o săptămână, mi-a zis că vrea să ne mutăm împreună. Și i-am zis că, dacă el se ocupă, ne mutăm împreună, eu luând totul în joacă, în momentul respectiv. Și, ce crezi? A doua zi după-amiază, am primit poze cu noua casă și filmulețe, în care îmi spunea că mă așteaptă acasă. Deși e mai mic decât mine, e un bărbat care le dă clasă multora… Știe ce vrea, își respectă familia și iubește familia, iubește familia mea. Pe mama o apreciază extrem de tare, ea locuiește cu noi din prima zi în care am născut. Deși Andrei are doar 27 de ani, luptă pentru dorințele pe care le are. Nu se ascunde, nu e fățarnic.

Și Zian a venit foarte repede…

Da, la patru-cinci luni de relație, a venit și Zian. Andrei mi-a zis de la prima întâlnire că ar vrea să avem o familie. Probabil am fost trimiși unul pentru celălalt. Andrei este singurul bărbat cu care aș fi făcut un copil. După ce am văzut că pot avea încredre în el, mi-am dat seama că trebuia să fim împreună. Este implicat efectiv, din toate punctele de vedere, și emoțional, și financiar. Este bărbat, el ține casa. Vorba aia, și eu muncesc, dar grosul tot de la tati vine. Rar mi-a fost dat să văd un astfel de bărbat. După ce a venit Andrei în viața mea, a venit și proiectul „Bravo, ai stil!, o emisiune care a ajuns la rangul de fenomen, unde eu mă simt foarte bine, fiind un proiect tare drag, pentru întreaga echipă. Cred că mi-am învățat lecțiile și am intrat pe o pantă ascendentă, pe toate planurile vieții mele. Fără întrebări, fără zbateri inutile.

Ai spus că te-ai confruntat și cu depresia postnatală… Din păcate, femeile din România nu au foarte multe informații despre această problemă și aș vrea să ne împărtășești din experiența ta. Cum ai trecut peste?

Discuția e foarte amplă, pentru că se întinde pe mai multe planuri. E necesar ca, atunci când ești însărcinată, să nu uiți să te pregătești energetic. Să nu pierzi legătura cu Dumnezeu, să mergi la biserică, să te rogi pentru tine și pentru copilul tău. Eu, în ultima perioadă de sarcină, nu am făcut asta. Nu am conștientizat cât e de important, am neglijat acest aspect, deși sunt foarte credincioasă. Eram obosită, întrucât munceam, eram mereu pe drumuri, ajungeam seara acasă. Cât timp am fost însărcinată, eu nu am simțit nimic, nicio schimbare. Însă, când am născut, zilele din spital au fost debusolante pentru mine. În primul rând, nu știam ce se întâmplă, în al doilea rând, voiam copilul, dar mi-era frică. Frică de orice. Că nu știu cum să îl țin, că nu știu cum să îl alăptez. Studioasă cum sunt, am ascultat la asistente, am fost atentă. Dar îmi era frică. În a doua zi de spitalizare, am rămas singură și, când mi s-a adus copilul să îl alăptez, a început să țipe. A urlat, a plâns, eu nu știam ce trebuie să fac. Eram operată de o zi și am sărit din pat, plimbându-mă prin salon, cu durerile îngrozitoare de la operație. Cred că și asta m-a marcat. A treia seară, la fel. A venit asistenta să îi facă băiță copilului. Pe mine m-a luat cu rău, pentru că eu abia știam să îl țin în brațe și eram sigură că nu mă voi descurca să îi fac baie. M-a luat panica. Am început să plâng, jumătate de oră efectiv nu m-am putut opri din plâns. Nici nu știam să spun de ce plâng. Aveam atacuri de panică, de fapt. Când am ajuns acasă, totul s-a acutizat. În prima zi, Zian a plâns continuu, de seara și până la ora 5 dimineața. M-am pierdut în detalii și nu știam ce să fac. A fost un haos total. Până la urmă, m-am liniștit, dar aveam în permanență teama că el plânge și că eu nu știu să îl liniștesc. Atunci am învățat că bebelușul trebuie înfășat, că trebuie să îl țin la piept, apoi am găsit sunete similare celor din burtică, pentru a-l liniști. Din păcate, eu am reușit să alăptez doar șapte zile, probabil din cauza depresiei. Oricât am încercat, ulterior, nu am mai reușit să alăptez. Am vorbit cu un psiholog despre toate lucrurile acestea și sfătuiesc toate femeile să recurgă la ajutor. Acum, totul este normal, nu mă mai sperie nimic.

Tu cum ți-ai revenit?

Conștientizând. Oamenii care se pricep mi-au explicat care sunt nevoile copilului și mi-au zis că stările se transmit de la mamă la copil. Odată ce m-am liniștit eu, s-a liniștit și el. M-a ajutat și faptul că am mers la muncă. Lucru care m-a salvat, de fapt. Am fost nevoită să ies din casă și să mă concentrez și asupra altor lucruri. Ca mamă, ai tendința să stai doar cu copilul și atât. Și îți faci rău singură. Sfătuiesc toate mămicile care au o carieră să și-o continue, să nu stea lângă copil în fiecare secundă, pentru că asta nu le face bine deloc.

Vă mai doriți copii?

Sunt pregătită și pentru al doilea. Nu chiar acum, dar în viitor. Acum știu ce să îi fac, cum să mă comport, nu mai sunt speriată. Andrei este cel care mă constrânge, nu am cale de scăpare. (râde)

Coperta VIVA! ianuarie

Coperta VIVA! ianuarie

FOTO: Facebook

Urmăreşte cel mai nou VIDEO incărcat pe viva.ro